Tot respectul

Tot respectul Aruncam o privire afară, în lume. Ochii înlacrimați ca niciodată nu își puteau opri pârâul de ape cu gândul care îl începuseră. Gândeam gândul oricui, eram orice om de pe pământ. Trăiam ce trăiește oricine: o teamă nebună de mine, o teamă nebună de a părăsi ceea ce este frumos, o teamă nebună de a părăsi viața. Răsuceam sentimentul de după moarte pe orice față, încercam să văd cum pot să trăiesc după ce mor. Imaginația mă ajuta enorm în disperare, dar oricum încercam să privesc lucrurile tot în întuneric mi se slobodeau gândurile, ca într-o fântână adincă, nemiloasă, plină de apă neagră...si apoi liniște...multă liniște...simțeam cum corpul meu, prin fiecare celulă gândește...există. Fiecare părticică din mine se hotărâse, după moarte, să pornească pe calea ei și să mă caute pe mine oriunde m-ar găsii, să mă recompună. Eu, mă plec în fața ta, Moarte, pentru că nu exiști. Mă plec în fața ta și ai tot respectul meu pentru că îți infingi cu atâta ardoare furia și mânia ta în noi chiar din timpul vieții... Eu...slujitor al Iubirii...al vieții...te respect Moarte...prietena mea, a tuturor.