Nu văd nici o crăpătură în poarta îngustă
Și ninge greu în iadul nihilist
Mă pierd mereu în sumbrul peisaj cubist
Și nici un orologiu ora nu-mi arată.
Doar scribii unui cult demis
Îmi
Nu e nimeni- strada pustie
Iar praful,zadarnic,
Mai fuge nebun
Și umbre de fum
Se spag și reînvie.
Nu e blestem
Și nici alizee
Nu mușcă-n turbare
Cu dinții de scrum
Ci doar un granit
La fel de departe va rămâne mercurul,
nici aburi măcar nu vor fi,
rubine antice vii
scanează azurul;
Nici râuri de-argint nu mai sunt,
doar lacuri de spumă,
oftalmică brumă
și chin de
Cum viața și moartea scăpa măiestre
de clipa fluidă ce-ngheață perpetuu
în foamea adâncă de sânge și scop
și încă mai multe umbre celeste
și umbre tartare cuprinse de smog?
Odată cu
Vechi prieten,pe unde mă duci?
Ești tot mai orb și tot mai surd,
Eu n-am icoane să le-ascult
Și-n nici o gară nu mă văd,
Ești tot mai surd și tot mai mut,
Pe unde,oare, m-ai pierdut
Și
Cum m-am dedat acestui simbolism defect?
Întind și poate întinzi aceleași mâini timide peste mare
Speriate de atâtea iluzorii și implacabile hotare,
Abia respir și abia aștept.
Mă simt forțat
O, dulce cutremur,
Deșertul mi-e mut
Și, uite, se-ntoarce nebunia de lut,
În mine eu tremur.
Uite cum crește sălbatic marea din scrum
Iar vântul de gheață gravează-n ferestre,
În limba
