Poezii

a fost odată un om ce muzica el n-auzea și nu vedea deloc lumină, iarăși, când cortina cădea, și lumea îi părea meschină, își băga degetele în culoare și mâzgălea întregul orizont iar lumea

mâine am să-mi tai pomul de la geam, o să îi culeg frunzele și îmi voi țese cearceaf pe pat, voi avea veșnicia vântului în aerul ce va adia prin odaia mea, iar atunci când voi țăcăni la mașina

caută de mă cântă noaptea e de veghe, lumea este frântă, lumea stă în zeghe, îmbrăcați în gratii, coroană de spini, haină de Ranetti pentru cei frichini, din sârmă ghimpată papuci,

au coborât sfinții din înalturi și s-au așezat alături de Zamolxe în Kogaion, dincolo de curgerea timpului Focul cel Viu era Veșnic, și odată cu venirea Marelui Lup Alb plinul, ne umplea golul

stăteam în hotelul „La Trei Ape” și în timp ce pământul se întuneca se auzeau bolboceli de apă și nămol iar sângele șiroia din găurile oculare ale celor pictați pe pereții jegoși ai

la căsuța părintească dintro margine de sat stă o măicuță bătrână , bolnavă de-al ei oftat, stă mereu pe prispa veche a căsuței bătrânești timpul ei, n-are pereche, așteaptă anii

te-am auzit cum strigai, se pare că tot încerci să filozofezi pe la icoane, soarele a izbucnit în mocirla lacului țiganii, la capătul satului , bat potcoave pentru a potcovii răsăritul

la casa părăsită, numai vântul bate în poartă latră un câine din grădină, spre fereastra care-i spartă, lacătul a ruginit, ușa casei stă închisă însă casa e un mit și de stafii e cuprinsă, pe

îngerul din oglindă odată ce se lasă întunericul îngerii coboară cu noapte peste noi și caută casele cu oglinzi descoperite, de aceea, acoperiți-vă oameni buni oglinzile și doar în casele în

m-am trezit destul de speriat ieri dimineață la strigătul tău de dincolo de apă, chiar și câinii se speriase-ră și au început să hăuie, nici nu se făcu-se bine ziuă și tu te și pregătise-și de

nu poți să mori și uneori să și trăiești nu poți să ceri la zori, bobițe îngerești nu poți să stingi un foc și-apoi să–l și aprinzi și nici o altă viață la moarte să pretinzi, nu poți să

am vrut să îmi iau un respiro şi atunci m-am eşuat pe mine intrând direct într-un interviu fără noimă cu rănile ce mi le-ai făcut, vântul, mi-a deschis

am trasat un cadran și i-am prins colțurile în ace fără cap, am schimbat scoarța interioară păstrându-i regularitatea între capetele de ace de pe cantul cercului, iar în vârful piramidei am

sălășuiesc prin vage cimitire sub cruci de piatră în noapte răsturnate și n-aș putea să spun că n-am iubire și lumea toată-i nedreptate, e asfințit de lună în goalele morminte liliecii nopții

a mai trecut încă un an cade ninsoarea peste noi în buzunar n-avem un ban iar lumea-i plină de nevoi, suntem bătrâni, suntem bolnavi când timpul e de balamuc în lumea asta suntem sclavi și