Poezie
Nici nu știți cât semăn cu tata
1 min lectură·
Mediu
Am aproape douăzeci și cinci de ani
și existența mea
începe să capete un înțeles.
Am destulă energie
cât să pot fi uneori disperată,
alteori să am senzația confuză
de om epuizat.
Nu găsesc puterea de-a înțelege sfârșitul
știu doar că și-n mine-i născută o moarte.
Iubesc nebunește lucruri atât de simple
și locuri și oameni ciudați.
În mine se scriu începuturi
ca un pod peste o apă,
ca muguri verzi în sân de domnișoară,
și viața e o roată – cerc perfect.
Am oase de toamnă și migrene dese
plus înțelepciunea de-a ști numai eu despre ele
și despre nesomul cu care scriu poezii,
pe care tata le citește în încăperea lui
și nu spune nimic când așază
ochelarii și cartea pe masă.
De la el am învățat să fiu,
tata e singurul om care,
și-a găsit timp să mă cunoască.
001705
0