Exercițiu-provocare

Ca dovadă că îmi iau rolul de învățăcel în serios, propun un exercițiu (pentru mine) și, în același timp, provocare (pentru orice epigramist, indiferent de sex, vechime în \"câmpul muncii\" sau convingere literară), care are la bază valorificarea polisemiei unui anumit verb. Concret, este vorba despre forma de indicativ prezent, persoana a III-a singular și plural, a verbului \"a fura\" (fură) și despre forma de perfect simplu (una dintre ele) a verbului \"a fi\", persoana a III-a plural (bineînțeles, tot \"fură\"). Mărturisesc că, trecând ceva vreme de la ultimele lecții de gramatică, nu mai țin minte exact care este forma \"literară\" sau gramaticală a perfectului simplu de mai la deal (fură sau fuseră) și în ce măsură se poate considera licență poetică, sau admisibilă în epigramă, utilizarea unei forme incorecte/orale a verbului respectiv. Doritorii sunt invitați să \"croiască\" un catren care să valorifice cât se poate de bine jocul sensurilor prezentat mai sus. Pentru mine și, probabil, și pentru alți începători, este un exercițiu binevenit, precum și o lecție din partea celor cu mai multă experiență în domeniu. De asemenea, rugămintea mea este, pentru epigramiștii cu experiență, să îmi semnaleze, dacă au știință, alte catrene din lumea epigramistică virtuală sau non-virtuală care au valorificat aceeași idee, pentru că, probabil, nici de data asta nu am descoperit America. Pentru că tot a venit, acum câteva zile, vorba despre cultura epigramistică (aproape) inexistentă din patrimoniul subsemnatei. Iată catrenul la care m-am gândit eu: Când trecutul îl glorifici, Cauți clasă și cultură Printre oamenii politici, Dar păcat că ei doar fură. Aștept cu interes eventualele păreri, catrene, sfaturi din partea colegilor de Agonie.