Poezie

singuratate

1 min lectură·14 iulie 2010

Mediu

Nesfârșite șiruri trec

de oameni care pleacă.

Care vin și se apleacă.

Se ridică și încep

drumuri fără de-nțeles.

Câte doi se țin de mâna.

Câte trei râzând aiurea;

cei mai mulți sunt însă singuri

și privesc departe-ntr-una

așteptând, mereu, minunea.

Să se-ntâmple. Doar odată.

Să se-oprească. Dar tot singuri

se aruncă printre rânduri

și se duc. Și doar o fată.

Ea stă încă și așteaptă.

Nu știu ce. Poate-un vecin.

Poate-un prinț din altă lume.

Poate-un zmeu de prin vechime.

Vine-un om. Îi râde fața. Chin.

Îi cade capul. Un străin.

A plecat și ea, săraca.

N-a fost nimeni. Dintr-un milion

de oameni nu e unul s-o întrebe

Ce mai faci? Te miri că pleacă

târâindu-și, iar, singurătatea?

00993

stefan severin. “singuratate.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/stefan-severin/poezie/13947375/singuratate

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.