Nu credeam

Textul, mi se pare mie, propune o atmosferă pe cât de senină și detașată, pe atât de sumbră și tensionată (un fel de meditație filozofică cvasi-elegiacă, dacă pot să-i spun așa). Versurile „Atât de aproape și totuși departe...”, „O rază de lumini apare...” și „În culori de gânduri amestecate...” par să contribuie cel mai mult la formarea ei. Și la final găsim clasica întrebare „De ce?” (interogația nemuritoare), care ocupă în același timp un loc de apogeu al revelației și de finală notă pesimistă (un suspin în neant). Cu respect!

P.S. Din „tipare banale uitate” nu se poate ieși cu ușurință, din păcate.