Stefan Ionescu

București, oraș al parantezelor. De altfel, în toată lumea poți deschide câte o paranteză pe care apoi s-o închizi la loc, să cuprinzi în ea cine știe ce existență. Bucureștiul, însă, îmi este cel

ca dintr-o cârciumă, unde lacrimile cad a deznădejde pe mesele îmbibate cu alcool, coboară în lume fulgii de zăpadă s-or fi-mbătat, acolo sus, cu toții privind în jos la lume? văd fulgii

pe arterele care pornesc de la inima mea s-au așezat ciori ca în tabloul cu pomi desfrunziți din grădina Cișmigiu pe care mi-aș dori să-l pictez pentru că am o viziune asupra lumii dar

dedic aceste cuvinte placerii de a merge pe jos intr-o zi torida de mai - an 2003 pisica a inghitit canarul canarul tocmai inghitise o musca pe care eu omul o savurasem impreuna cu ciorba de

Elenei își sfâșie soarele ființa în bandaj de căldură peste trupul degerat al pământului și ca de Sfânt\' Andrei firișoare alb-verzui răsar din bobul mort prin vată din depărtări de

(dedic aceste gânduri Elenei) e ceva cu mersul ăsta pe sârmă e ca împletitul unui șnur cu ață roșie și albă acolo sus sprijinit între două particule de oxigen emoția e aceeași cu cea a

case peste case oameni peste oameni carne fără oase fameni peste fameni uși peste uși ziduri peste ziduri odăi cu păpuși riduri peste riduri vânturi peste vânturi toți peste toți viață

Astăzi am fost ecologist, luna mi-a mulțumit, soarele mi-a făgăduit și iarba m-a încoronat, m-a pus rege peste broaște. Astăzi am salvat, poate, o generație de broscuțe amenințate cu

din zi în zi viața se pierde și clipele ce ne rămân se-ascund de frică să nu le mai ajungem

Dumnezeu întru început Cerul și pământul L-au făcut Și de-ntuneric era materia plină Până s-a zis și a fost lumină Și a fost zi și a fost noapte Lumină și-ntuneric peste toate Și s-au făcut

să aluneci într-o capcană de suflete într-un cub de gheață pe care să-l lovească cu dalta două mâini dibace până când obțin un câine iar tu să-ți dorești doar să latri să muști să îți

uitate s-au făcut focurile Sodomei și Gomorei și nici cenușa lor de-acum nu mai răzbate văzduhul purtată de vântul Dreptății atât de mult uitate că însăși ființa s-a golit lăsând loc

Trecut-au zilele de aur cu mii de războinici căzând pentru pace o odihnă de gheață tulburată doar de ploaie o ploaie de timp un timp ce-a căzut peste viața lumii de verde de roșu de galben

Doamne, unde sunt aricii? Aș vrea să-mi curețe sufletul de frunze moarte.

pe treptele lumii privind lacul cu pesti inghetati intr-o lumina difuza ma incalzesc si lumea ca un fulg de zapada pe care o tin in mana se topeste dar transformandu-se naste o noua forma un

Preludiu : ci da-mi un semn Doamne si nu vreau un raspuns de-acum banal soare si luna eu Actul I : mi-a fost aruncata din cer

ma inabus in multimea de nuante sumbre a preludiului notat ca o istorie un inceput al orgiilor de suflete in lumile de jos in lumile de sus

un nou cantec se agata disperat de existenta intr-o partitura de ne-nteles a unui anotimp blamat sa-si planga soarta iar si iar an de an strop cu strop nota cu nota fiinta firava si

asemenea lui Narcis ma inec in mine intr-un tablou de anotimp cand toate se aud crescand pasii-mi cresc odata cu iarba care cu verdele ei crud parfumeaza aerul destul de poluat al capitalei

Doamne... ...din versuri de ai fi zidit faptura mea intreaga in rime eu te-as fi iubit cu mine viata-ntreaga caci cantul emanat in univers ar fi nascut planete lumile in

du-ma vantule departe la mandra-mi stand pe spate si lasa-ma usor spre ea sa tulbur cu iubirea mea fiinta ei de ape iar tu pamant nu te-ntrista primeste-n dar sudoarea cazuta din extaz de

si cand iubesc simt timpi alerti un stil vivace rabufneste-n vene note rauresc din talpi pana la gene franturi din muzica vechilor celti o! asculta muzica iubito eu si tu prima si ultima nota

as masura distanta, necuprinsa prapastie dintre raiul regasirii si iadul sentimentelor, in timp. timpul, atletul desavarsit, l-as opri intr-o singura clipa, iar aceasta as aseza-o, printre