Amintiri din cochilărie

Să îți permiți luxul de a te juca fără ca nimeni să priceapă regulile jocului: Ce libertate!
De ce ascunzi jucăriile copilului din tine? Sau De ce te pui cu fața la perete în pustiu?
Vezi că ești prost!
Îi lași mereu pe toți cu gurile căscate în timp ce te întorci pe partea cealaltă a somnului.
Nu te speria, eu nu sforăi! îi amintești ursulețului de pluș când dai ochi în nas cu el pe pernă.
Cum spuneam, îi lași mereu pe toți. Ce libertate!

***

O masă plină cu steluțe din pâine, cu pahare.
Cu oameni și glasuri din alea care pătează copilăria
în care se vor uita la final oasele ospățului.

A fost odată un scăunel.
Un scăunel de pe care așteptai cel mai bine să crești în zilele de sărbătoare.
Smotoceai între degete urechea de cârpă a unui animal maroniu
făcut cadou.
Un fel de bilet de intrare în sufletul tău paradis. La sufletul tău
mângâiat din hol pe creștet.

Oare câți dintre meseni ar fi rămas cu ochii nescoși
dacă ai fi avut asupra lor puterea pe care o aveai
asupra maroniului?

***
Vine anotimpul în care simți cum crapă noaptea în plină zi,
și teama de apropiere
care ți-a fost bonă cândva
se apropie ea însăși de patul tău bolnav.
Îți amintești de o fotografie prost developată
în care părinții sunt suprapuși peste toate obiectele din jur,
într-un uragan domestic nediagnosticat la momentul clik-ului.

Și iată cum începi să înțelegi în timp ce vei uita totul
aproape instantaneu