despre mersul prin os

pământul este o poezie în vers alb
cu mii de ochi care își caută la suprafață punctul de sudură al secundei

prin tunelurile de la metrou am mereu impresia că a trecut un zar
alergăm nebunește pe urmele lui plângând cu lacrimi de cauciuc
/da-ți mâna ușilor de la vagoane să facem o horă de aluminiu
să ne fie răcoare să se vindece mângâierile forcepsului/

de când m-am îndrăgostit prima oară (pe atunci pământul din mine era doar un abur)
un ins vorbește cu agentul lui de pariuri la unicul telefon public din oraș
scoate monedă după monedă de sub unghii și tot vorbește și tot vorbește

dimineața până să mă trezesc își face freza în creierul meu își face cafeaua în creierul meu
îi plac filmele mute și are o slăbiciune pentru mirosul de ceai cald al iubitelor

în semn de respect doar eu mă bărbieresc nu și reflexia din oglindă
și nu am povestit nimănui de el
mai degrabă am spus despre cum am vrut să mă fac macaragiu să nu mai stau pe platforma asta de asfalt
sau despre cum am vrut să fiu luat în brațe de un tată (tot una)

despre firele de iarbă ca niște ferăstraie prin care se pierd mulți din cunoscuții noștri

despre apele înecăcioase ca niște blănuri

despre cum am vrut să mă fac sculptor și să surprind în piatră o ploaie

el mi-a făcut semn aseară să mă uit în mijlocul străzii
la un șobolan imens
în burta căruia se putea vedea ca printr-o fereastră o familie așezată la o masă înjunghiată
sub un bec decupat din ziar

îngălbeneau văzând cu ochii
cel mai mic ținea în pumni mulți nasturi pe care îi numea stele
pe mobila veche din lemn luna își așezase tentaculele slinoase
în jurul lor erau niște uși deschise ca niște sentințe spre o mare ce părea bolnavă

un orologiu bătea cu toată forța lui BANG! BANG!
de se cutremurau vapoarele din larg

oamenii făceau poze se uitau insistent își băgau coatele în trupul celui de lângă
în timp ce păianjenii din casele lor
plângeau cu lacrimi de crocodil pestefarfuriipesteperne
pesteicoane

dacă mă întrebați vă pot spune că el va sta în stradă tot timpul
prin sufletul lui de copil va fi mereu un câine pe care va paria
de ce să nu recunosc
sunt nopți când doar vorbele lui biciuiesc întunericul

versurile acelea pe care le uit de cum deschid ochii

scrisoarea aceea pe care mi-aș dori să o scriu dragei
cam așa

câte tristeți ascunde floarea soarelui
câte ape nu ne amenință ca niște păsări de pradă
câte mii de trosnituri nu se adăpostesc într-o mobilă

trăim pe o câmpie unde a crescut brusc o pădure
iubito nu mai este anotimpul răstignirilor chiar dacă suntem mușcați
și animalele de pradă au flori în loc de ochi canini vii etc etc
să ne încrustăm deci ușa mai în os cu briceagul sărutului
să cânte măduva poeziile noastre de dragoste
în orașul unde uzinele patrupede urlă la stele

trebuie să fie o fantă prin călcâiele noastre
prin care să fugim descreierați cu sângele despletit prin aer

dar uit și nu o mai scriu
abia am putere să mă întind din somn către trup să îl mișc
cum mișcă sânii ei pădurea de perdele din cameră

pe cer niște palme mari rămân să mai îndrepte soarele strâmb

pământul din mine nu se va potoli niciodată
dacă e să fac o călătorie cu balonul îl voi lua cu mine
așa răscolit cum este
vâlvoi

maidanele sunt cele mai frumoase iubiri din viața asta