joaca de-a noaptea

autobuzul vine încet de parcă s-ar juca cu el
un imens copil invizibil
mă echilibrez prin aburii ce-i scot
dar și punând în balanță
totul va fi bine cu seara trecută
când îți spuneam
lasă zilele să vină la mine
ca niște copii
să mă ducă firimitură cu firimitură
în cealaltă cameră unde oricine ar fi
mă așteaptă cu brațele deschise

printre blocurile din jur
norii dau senzația că Bucureștiul este înconjurat de munți pufoși
zâmbesc
pentru o secundă în oglinda din baie
apare reflexia mea

nu o să știu niciodată
dar cineva mă privește absent de la o fereastră

urc în mașină scriu pe bilet
/doar iarna cerul este atât de albastru
încât pe pământ e frig/ și taxez cu grijă
să nu stric versul

copilul invizibil împinge autobuzul
la fel de încet
la fel de invizibil