Dezgust

“ A cerut să fie călcăt în picioare pentru binele ei. Ea nu a vrut, pur și simplu a refuzat…. fără nici un motiv a refuzat dintr-o prostie și încăpătânare inexplicabilă. Tot ce a cerut a fost sinceritate și deschidere fără nici un fel de bariere… și tot ce a obținut a fost o moarte… Din păcate moartea este ireversibilă și nu e vina lui. Și nu i s-a cerut nimic. Pur și simplu tot ce a făcut, a simțit să facă. Totul… totul a fost simțire. Fără regrete, privind în urmă, realizează cât praf și ceață este. Se poate însenina. Dar el este mult prea sus. Undeva printre îngeri, zburând spre infinitul azur al gândurilor apuse. El… speră să reînvie Ea… e interesată de amurgul gândurilor El… neajunsul de a se fi născut Ea… îndreptar pătimaș El… lacrimi și sfinți... Ea… (EMIL CIORAN) “ DOAR TREI PAȘI Veți citi o poveste fără nume. Eu sunt ceea ce ați visat că nu veți fi niciodată. Mă îndrept spre voi cu pași mărunți, ca o felină gata să sară pe prada ei. E un continuu război intre mine și voi. Degeaba mă priviți în ochi și îmi spuneți că va fi bine; nu vreau să fie bine. Vreau să ne așezăm la o masă cu o sticlă de vin în față și să ne recunoaștem cele mai josnice gânduri și fapte. Nu aveți curajul? De ce? Eu vă povestesc totul. Vă voi povesti cum am fost obligată să trăiesc fără tată și să fac față unor probleme haotice. Obișnuiam să cred în Dumnezeu, să cred că îngerii sunt deasupra mea și mă protejează. Cât de patetic. De ce râd? E un râs ironic. Am fost părăsită de divinitate acum mult timp. Am fost trădată de tot ceea ce am iubit vreodată. Nu există religie și divinitate! Există în schimb o mare formă de manipulare în masă a oamenilor. Vă doriți să faceți parte din turmă? Păstrați-vă în continuare credința. Rămâneți cu iluzia că există cineva acolo care vă urmarește și vă păzește. Că vă pedepsește de fiecare dată când o luați pe căi greșite. Însă doar noi ne putem pedepsi, lăsându-ne manipulați de societatea în care trăim. Să uit de tot? E greu. Deși chiar mi-aș dori să uit de el, de ea… de ei… Mintea mi s-a întunecat de la atâtea șoapte în ureche și de la atâtea planuri făcute pe o foaie in capul meu. Nu am un prezent. Teama își găsește rădăcinile în trecut, lucru care mă împiedică în momentul de față să trăiesc. Ce ar fi să ne întrebăm dacă soarele doare mai mult decât luna? Mereu ne-am forțat să dăm răspunsuri la întrebări retorice. ”Iubind, vei ințelege.” Asta obișnuia să îmi spună cineva foarte drag mie. În acele momente nu dădeam importanță. A fi iubită de către cineva e ca și cum nu ai mai fi în voia sorții, ar avea cineva grijă de tine, te-ai simți ocrotită și ai simți că trăiești… în alte condiții ai trăi doar pe jumătate. În fond, iubirea este în noi… nu apare… doar iese la suprafață. Și când apare… ce faci? La cel mai mic impas o iei la goană în speranța regăsirii unui refugiu. Am început să scriu acest jurnal abia după ce am pierdut totul. Iubirea, copilul, soțul, mama, demnitatea. Acum nu mai trăiesc nici măcar pe jumătate. Nu mai exist decât ca o prezență fizică. O entitate ce a adunat in ea toată ura, suferința și dezgustul vieții pe Pământ. Un ușor hazard dus până la extrem. Nu știu dacă încerc să demonstrez ceva, pentru că nu este filosofie, sunt simple cuvinte. Trăirile și emoțiile unui om simplu. Nu contează cine sunt acum. De ce ați fi curioși să aflați că această poveste aparține în momentul de față unei văduve devenită damă de consumație? Aveți tot dreptul să mă judecați, dar este scenariul meu, viața mea… iar eu ca simplu actor am jucat după propriile reguli. Știu că nu am procedat corect, dar… viața este ca o roată. Te întorci de unde ai plecat. De ce spun asta? Veți afla singuri după ce veți termina de citit. Nu vreau să fac din asta o poveste lacrimogenă, sau la modă. Nu încerc să scriu asta pentru voi, ci pentru mine. Mi-am găsit o alinare în acest jurnal, considerându-l singurul meu prieten care nu mă va părăsi. Singurul care mai știe să mă asculte fără să mă lovească cu reproșuri. Este purul adevăr scos la suprafață, descoperind cele mai crude trăiri: dezgustul, toleranța, iubirea în contrast cu agonia, disperarea și nu in ultimul rând negarea. * Totul a început cu o puștoaică de 17 ani. Eu eram acea puștoaică. Fiind singurul copil din familie și trăind fără tată, probabil că vă imaginați că aveți în fața voastră un fel de Lolita. Acel prototip de fetiță răsfățată, îmbrăcată în roz, căreia i se fac toate poftele pentru a uita că nu are cui să îi spună ”tată”. Dar nu este așa. Până la vârsta de 10 ani am trăit departe de mama mea. Þin minte că muncea din greu pentru a mă întreține și pentru a face în așa fel încât să nu îmi lipsească nimic. O vedeam decât la sfârșit de săptămână, iar în rest mă creștea mătușa mea. Nu am nici un fel de amintire cu privire la mama mea. Ieșeam în parc, mâncam înghețată, mă jucam cu ceilalți copii, dar nu ea era cea care avea grijă de mine. Ci mătușa mea și soțul ei. Când am împlinit șapte ani, mătușa mea a născut o fetiță. Normal că toată atenția familiei se îndrepta spre noul născut iar eu eram ignorată. Sufeream enorm, atât cât poate suferi un copil. Îmi amintesc că îmi doream să ies în parc, să îmi mai citească cineva o poveste, dar mătușa mea nu mai avea timp, iar mama nu mai spun.. era la muncă. Așa că încetul cu încetul după ce am realizat cam ce se întampla în jurul meu, mi-am creat propriul meu univers, devenind introvertită, răutăcioasă și egoistă. Privind-o la rece nu știu cine a greșit mai mult. Eu că eram mult prea egoistă? Sau ei că m-au ignorat? Mult mai târziu, după ce am intrat la liceu, am început să simt gustul distracțiilor și al nopților pierdute. Am găsit un anturaj care mă făcea să mă simt specială. Nu la modul în care eram centrul Universului, ci pur și simplu îmi făcea plăcere să fiu sunată doar pentru a fi întrebată ce mai fac. Adoram la maxim să plec dimineața de la școală și să mă plimb prin centru. E greu de înțeles asta pentru cineva care nu observă inocența aerului respirat, dimineața la ora opt. Oboseam repede așa că mă tolăneam pe treptele Teatrului Național sau ale Ateneului și contemplam peisajul. Priveam lumea din jur, meditam… sau nu… nu priveam lumea. Priveam prin lume. Vedeam dincolo de ochelarii de soare ai blondei cu bluza roșie, sau dincolo de panoul publicitar de la Universitate. Cred că pierdeam așa, câteva ore bune. Uneori mă plictiseam și de asta așa că mergeam să mă plimb prin Cișmigiu. Dar Cișmigiul era frumos doar toamna și iarna, când era aproape pustiu și nici nu auzeam manelele cum urlă din telefoanele unora. După plimbările astea haotice aterizam foarte obosită prin cluburile de pe Lipscani. Am observat în acea perioadă că străzile încă își păstrau ceva din atmosfera istorică. Însă doar noaptea. Atunci când nu vedeai gunoaiele și nici graff-urile de pe pereți. Vedeai doar cupluri braț la braț cum se plimbau în căutarea unui alt loc. Bine, bine… fabulez… de fapt vedeai cupluri braț la braț cum se sprijineau unul pe altul, pentru că erau prea beți. Eram deja o mică familie acolo. O gașcă de puști teribiliști care împarțeau o sticlă de bere sau o ultimă tigare. Mulți dintre noi eram fugiți de acasă, iar restul doar mințeau de dragul basmului și de a se integra mai bine în grup. Dar mai conta? Priveai în jur și vedeai fete îmbrăcate în negru, cu fața palidă ascunsă sub straturi infinite de pudră și cu un machiaj mult prea strident. În corsetele lor mult prea mici și în fustele cu crinolină vedeai doar niște personaje de poveste desenate mult prea stângaci. Vedeai în zonă și metaliști cu părul lung, îmbrăcați în pantaloni și geci de piele care fredonau câteva piese de la Manowar sau de la Metallica și normal nelipsiții rebeli , fani ai muzicii punk. Aceștia intrau repede în contrast cu fetele triste îmbrăcate în negru și asta pentru că erau mereu plini de tatuaje, lanțuri și pierce-uri . Însă în lumea noastră nu mai conta dacă erai fan No Fx, Tiamat sau Pantera. Atâta timp cât alcoolul și țigările erau la discreție, buna-dispoziție era la ea acasă. La fel și injuriile și certurile răzlețe care condimentau atmosfera și țineau loc de o conversație normală sau de un banal salut. Era o idioțenie pe atunci să îi explici unui puști că doar pentru că poartă un lanț sau pantaloni largi nu arată că e hardcore. Mulți dintre ei nu o făceau pentru că așa simțeau ci pentru că le plăcea. Era un must-have al vârstei adolescentine. Dovada unor imitații de doi bani. Dacă aveau creastă și puțin sânge în vene nu însemna că erau rock-eri sau ceva de genul. Hei, dar ca o mică paranteză, unde sunt adevărații punkiști? Unde sunt aceia care acordau fiecărui detaliu un semn codificat? Unde este adevărata modă punk care a transformat acum trei decenii, accesoriile în cuvinte și look-ul ca întreg în limbaj? O spun cu mâna pe inimă că nu știu dacă am văzut în acea perioadă maxim trei-patru punkiști adevărați. Ce înseamnă acum de fapt să fii “punk”? Să ai 13-14 ani și să fii dependent de metadoane, regenoane sau heroină. Să porți aceleași haine jegoase doua săptămâni la rand și să te iei la bătaie cu oricine îți iese în cale. Cum rămâne cu adevărata artă creată la începutul anilor `70 de Sex Pistols? Îmi amintesc că eu eram o împătimită a stilului gothic. O puștoaică cu părul lung, mică, slăbuță și îmbrăcată cât mai provocator. Zilnic îmi demonstram talentele artistice, făcând cele mai nebune combinații în materie de machiaj și de vestimentație. Nelipsitele mănuși negre din plasă, unghiile lungi și ascuțite și zgarda îmi condimentau tinuta, zilnic. Zgarda aia încă mă bântuie. Am plâns mult după ce am pierdut-o la un concert. Era o curelușă neagră din piele, decorată cu țepi lungi și ascuțiți și care se închidea cu o cataramă micuță. Normal că nu plecam așa de acasă. În fața mamei mele încă eram o puștoaică de liceu care stătea peste program la bibliotecă sau care ieșea cu colegii la un film. Aveam o geantă over-size în care îmi îndesam când plecam de acasă jumătate din șifonier și toate fardurile. Săraca mama credea că am geanta plină de cărți. Plecam mereu cam cu două ore înainte de acasă ca să am timp să mă schimb. Locuind la bloc, aveam noroc cu lifturile. Nu aveți idee cât le-am mulțumit celor care au construit lifturile că au pus și oglinzi. Pentru aproape o oră, acela era vestiarul meu. Mă schimbam de hainele cuminți și luam pe mine un corset din piele, o fustă lungă și largă, dres plasă, cizme cu toc și nelipsitele accesorii. Urma și machiatul care dura cam 30 de minute, dar rezultatul era mulțumitor. Aveam noroc și seara când ajungeam acasă. Mama se întorcea mult mai târziu ca mine, de la muncă, așa că nu își vedea fiica împopoțonată ca un clovn trist..Aveți impresia că mă afecta reacția oamenilor de pe stradă? Chiar nu. Îmi mai aprindeam și câte o țigară, așa că tabloul era perfect. Teama și dezgustul oamenilor nu mă afecta, ci chiar mă înveselea. Ca o mică teribilistă, îmi făcea plăcere să văd lumea contrariată în jurul meu. Adevărul este că eu chiar eram diferită de restul și nu făceam parte din turmă. Eram o oiță neagră în turma de pe Lipscani. Am fost însoțită de la început de deducțiile simpliste și ridicole cum că aș fi fost satanistă. Acum mă bufnește râsul când îmi amintesc. N-o să spun că eram o împătimită slujitoare a bisericii, însă reacțiile adverse se datorau mai ales look-ului meu oarecum morbid și ieșit din tipare. E normal ca o societate manipulată să nu vadă dincolo de limite. Bineînțeles că și micile obiceiuri le păstrasem. M-am îndepărtat de familie, iar dacă se întampla să încep o relație eram foarte reticentă și cât se poate de egoistă. Nu vedeam și nu trăiam decât pentru cafelele tari și amare dimineața, pentru plimbările prin parc la prânz, chiulitul de la școală și seara nu o puteam termina mai plăcut decât într-un baruleț ascuns, la vreun concert, sau o petrecere deochiată. În câteva luni ajunsesem să cunosc toate barurile și cafenele din jurul liceului meu și din centrul orașului. Nu mă laud cu asta, dar atunci vedeam altfel distracția. Asta face parte din viața oricărui licean rebel, nu-i așa? Sau aș putea spune obișnuit? Mi-ar fi greu să mă consider un om obișnuit într-o lume în care adolescenții sunt neglijați, iar problemele adulților sunt cu mult peste limita bunului simț. O lume în care îți este teamă că nu știi ce vei pune a doua zi pe masă copilului tău sau că nu ai cu ce să îl îmbraci și să îl trimiți la școală. O lume în care dacă fumezi pe stradă sau porți o fustă prea scurtă ești catalogată drept curvă. Imaturitatea de obicei durează atâta timp cât eviți într-un mod conștient alt drum; cel corect. De câte ori am încercat să mă maturizez, se găsea cineva care să mă împiedice și de cele mai multe ori nu eram eu aceea; însă când am împlinit 16 ani, am simțit că aveam nevoie de o schimbare. Una totală, sau mă rog, măcar vroiam să încerc. Vechile obiceiuri nu le poți uita așa repede, însă am început să văd puțin altfel viața pe care o aveam. Eram pasionată de teatru de mică, așa că am început să mă duc la cât mai multe piese, mi-am reluat activitatea din corul școlii și m-am înscris la cercul de lectură. Imaginație aveam, voința însă se cam juca cu mine. Era plăcut să văd că pot face atâtea lucruri bune.. dar mi-era dor să mai beau o bere cu prietenii mei, să mai pierd nopțile aiurea… La vârsta de 17 ani am simțit cu adevărat că am un motiv să mă schimb iar la 18 ani deja trăiam într-o lume nouă, descoperită într-un mod stângaci. Într-adevăr, eram fericită unde ajunsesem. Dar ce făceam cu trecutul meu? Nu puteam decât să aud o voce din spate care să îmi șoptească “Nu regret nimic; sunt fericită de viața pe care am dus-o până acum. Însă e momentul pentru o nouă etapă”. Dar ce imensitate de trăiri mă aștepta? De asta mă temeam cel mai mult. Fără un scop clar și fără nici un plan bine pus la punct, am înaintat, aruncându-mă în brațele destinului. Așteptam pentru prima oară ca totul să vină de la sine. * Dintotdeauna scrierile au avut un început, un cuprins și o încheiere. Nu și acum. Toamna este însăși opera de artă. Un cuprins fără un început al sfârșitului…. Sau un început fără de cuprins. Mi-a plăcut mereu să mă plimb printre cuvinte. Este într-un fel meritul mamei mele. Acum realizez că în acele sfârșituri de săptămână pe care le petreceam împreună, se juca cu mine, creând mici scenete. Sau îmi scria câte o poezie, iar eu mai apoi trebuia să mă plimb printre cuvinte și să îi explic cât mai frumos care erau trăirile pe care mi le inspirau acele versuri. Mi-o amintesc și acum. Atât de tânără și de frumoasă. O femeie mică de statură, cu ochii mari și negri ce inspirau mereu bunătate. Juca de multe ori rolul polițistului, certându-mă pentru micile neplaceri pe care i le cream. Ochii de care vorbeam mai devreme, se încruntau de multe ori. Mă străpungea cu privirea. Aș fi preferat să mă bată, sau să țipe la mine. Dar nu privirea aia. Încă mă mai înspăimântă gândul că dacă fac ceva rău, mama se va uita urât la mine. Dar mă iubea. Se purta uneori copilărește și intra în lumea mea. Probabil vroia să recupereze momentele în care nu putea să îmi fie alături. De la ea am învățat tot ce știu. Iar acum, eu, Nicole, declar sus și tare că nu sunt o artistă și nu încerc să dovedesc nimic. Ar fi o crimă din partea mea să cred sau să spun asta. Acum, singura arta căreia îi sunt complice este iubirea. Niciodată nu am acceptat să-mi spuna cineva ”te iubesc”. Nu am acceptat scrisorelele de dragoste sau mesajele târzii. Am vrut mereu să cred că pot merge singură mai departe, fără nici un bărbat. Sunt genul feministă și consider că toți bărbații sunt niște mitocani sau niște porci misogini și de aceea nu am pierdut nici o ocazie de a-mi bate joc de câte un prostuț prins în mrejele dragostei la prima vedere. În fiecare seară mă afișam îmbrăcată cât mai provocator și plecam mereu însoțită de alt fraier, așa cum îi numeam eu pe vremea aceea. E ciudat să vezi câte minuni pot face un corset, o fustă scurtă sau o pereche de pantofi cu tocul de 10 cm. Da… poate lumea îmi zicea că sunt o ușuratică. Dar știți ceva? Nu îmi păsa. Știu că eram așa, dar eram cu viața, nu cu bărbații. Și câte ghioante am primit, câte uși mi-au fost închise, dar nu am regretat. Nici un moment. Ajunsesem într-un loc care imi plăcea, poate prea mult. Nu am crezut că voi întâlni pe cineva ca mine. Cineva care să nu mă judece și să-mi spună un simplu “mulțumesc”... simplu și sincer. Mergeam zi de zi pe aceleași străzi aglomerate, gândindu-mă: “putem fi ceea ce visăm că suntem”. Am visat că sunt o lebădă… am încercat să îmi iau zborul. Dar m-a prins cineva de aripă, jumulindu-mi și ultimele pene, dezbrăcându-mă de îndoieli și regrete neînsemnate, trezindu-mă iar la realitate. Ce n-aș da să am iar cinci ani... să fug de nebună prin parc, să alerg iar în brațele mamei, unde era bine. Ce ușor au dispărut toate... De multe ori am crezut că voi rămâne o lebădă singuratică, plutind ușor pe lacul meu. Nu îmi mai păsa. La naiba, mă obișnuisem. Dar de fapt... știți ceva? Sunt o mincinoasă. Aveam nevoie de cineva… un prieten care să mă accepte necondiționat. M-a jumulit de toate temerile. Și sincer m-a speriat. Ce căuta acolo? Nu am spus-o nimănui. Am păstrat momentul pângăririi indiferenței doar pentru mine. Am fost egoistă și mi-a plăcut. Nu am vrut să îmi fure cineva clipele mele de fericire. Mi-a fost alături atunci când toți îmi întorseseră spatele. Interesant este faptul că îmi păsa de el mai mult decât ar fi trebuit. Da, probabil că nu mă creadea. Eram prea asemănători și cred că ne obișnuisem cu minciunile celuilalt. Dar... de data asta chiar vorbeam serios. Sunt patetică. La început am crezut că o să mă îndrăgostesc de el, dar teama de a nu strica ce aveam deja m-a făcut să fiu mult mai atentă. După… știu doar că îmi păsa. Și nu merit o medalie că recunosc asta. O merită el, că mi-a arătat cum pot continua. Fără regrete. “Fii mândră că ești ceea ce ești. Mergi înainte și calcă frumos în picioare tot ce-ți stă în cale. Nu mă dezamagi. Mi-ai arătat cum să continui, fă și tu la fel. Îți promit că voi fi acolo mereu pentru tine.” Obișnuia să îmi spună asta des, însă îmi taia elanul de fiecare dată continuând: “Nu am nevoie de șoapte în noapte. Nu vreau să îmi spui vreodată că mă iubești. Iubirea nu are ce căuta între noi. Nu suntem făcuți să iubim. Și nu trebuie să îți pară rău. Prea mulți nefericiți stau o viața întreagă și iubesc… și ajung în pragul morții realizând că nu au făcut nimic. Au fost niște sclavi. Lasă-i pe alții să ne iubească. Cineva are un plan mai bun pentru noi. O să vezi. O să fie bine. E așa cum trebuie să fie. Nu ne putem împotrivi.” Am iubit un om extraordinar. Un om care a știut să-i țină locul tatălui meu, un om care a știut să îmi fie prieten și mai presus de toate m-a învățat să iubesc. Era cu 10 ani mai mare ca mine. Normal că iubise și el cândva. Ce om normal ajunge la vârsta de 27 de ani și nu a iubit niciodată? Dar i se făcuse silă de atâtea promisiuni. Își iubea viața acum, mai mult decât orice. Toate acele doamne și domnișoare care trecuseră prin patul lui, toate îi promiseseră dragostea eternă. Dar oricine ar fi observat că ele erau înnebunite doar după succesul, banii și relațiile lui. “Niște profitoare”, își spunea el. Se prefăcea că le crede, până când acestea îi satisfăceau dorințele sexuale, iar mai apoi le părăsea, prefăcându-se că nu le-a văzut în viața lui. Nimic însă nu îl completa în adevăratul sens. Muzica era iubita lui. Cea care nu era interesată de banii, faima și relațiile lui. * Ne-am cunoscut acum cinci ani la unul din concertele lui. După câteva pahare am făcut schimb de numere de telefon. Seara aceea a trecut ca oricare alta. A doua zi, nu reușeam să îmi amintesc mare lucru, deși durerea persistentă de cap mă anunța că numărul de pahare de alcool depășise limita realului. Hmm… îmi jurasem că nu voi mai bea tequila…de fapt… îmi jurasem că nu o să mai beau în viața mea. M-am dus să îmi fac o cafea și să îmi caut pachetul de țigări. Tabieturi învățate de la mama. Cel mai bun medicament împotriva mahmurelii. “Ce bine că ea nu bea niciodată. Atunci împotriva cui ia acest medicament?” Mă durea capul prea tare că să pot gândi logic și coerent. Mai bine mă apucam să număr oi până îmi făceam cafeaua aia. Surpriză. Nu mai aveam țigări. “Cum pot să îmi beau cafeaua fără țigări???” Așa că m-am îndreptat frumos spre camera mea să mă îmbrac pentru a coborî la magazin. Stupoare… Nu mai aveam haine curate… La naiba. Ok… m-am resemnat…era toamnă, era frig… mi-am luat geaca peste pijamale și am coborât. Cine ar fi observat diferența? Mi-am tras frumos șapca peste părul ciufulit, mi-am pus ochelarii la ochi pentru a nu fi trădată de cearcănele imense și de rimelul scurs, mi-am luat papucii și am coborât în grabă scările. Și bineînțeles, cum un ghinion nu vine niciodată singur, magazinul din fața blocului era închis. Acum du-te tu Nicole până la magazinul de la colț. Bineînțeles că pe drum am fost obligată să mă întâlnesc cu peste jumătate dintre cunoscuții mei. “Coșmarul ăsta nu se mai termină??” Într-un final fericit am ajuns acasă. “Cafeeeeeeaaaaa!!!!! Vreau o cafea.” Starea de irascibilitate creștea simțitor în lipsa unei cafele. Cu “medicamentul” preparat mă așez frumos în fața calculatorului. În secunda următoare scap cafeaua din mână. Un alt obicei învățat de la mama. Se vede că sunt fiica ei… sau mă rog… ea e mama mea… În fine... revenind la întâmplare, o cerere de adăugare în lista de prieteni trona frumos pe monitor. Brusc, mi-am amintit de tipul ăla draguț din seara precedentă. “Cum îl chema? La naiba… jur că nu mai beau în viața mea”. În câteva minute începe o conversație interesantă, în care el îmi spune câtă plăcere i-a făcut prezența mea. “Nu se poate. Ce am făcut?? Chiar așa de mult am băut? Ce am zis și mai ales ce am făcut de i-am atras atenția tipului? Hmm imaginație am… dar nu vreau să mă gândesc, mai ales când e vorba de mine. Mă voi preface că nu s-a întâmplat nimic.” Am sunat-o pe prietena mea să discutăm despre petrecerea de Revelion pe care urma să o punem la cale. Toată discuția ea nu a știut decât să râdă și să se amuze copios pe seama mea făcând referire la întâmplările din seara precedentă. Am cea mai buna prietenă. Râde, se amuză… dar nici să o torturez și nu îmi spune ce am făcut. Ok... trebuie să îmi notez în agendă la lista “de făcut în anul urmator”: să descopăr cine a inventat alcoolul și să îl dau în judecată. A venit și Revelionul. Singurul lucru pe care l-am putut observa când am intrat în casă a fost cantitatea industrială de băutură. “Nu se poate. Se anunță o noapte foarte lungă. Cred că ar fi trebuit să îmi iau un carnețel în care să notez la fiecare 10 minute ce fac. Presimt că nu mă voi putea abține să nu prepar unul din cocktail-urile mele preferate și mai apoi a doua zi să uit de tot”. La ora 12 noaptea, minune, dar încă eram conștientă. “Nu pot să cred că am reușit să mă țin de promisiune… nu strică un pahar de șampanie acum. Doar e Revelionul.“. Și bineînțeles că nu am reușit să mă opresc la un pahar. Pe la ora unu, observ că îmi sună telefonul. În acel moment se repetă clasicele întâmplări în care eu mă împiedic, mă bâlbâi, scap ceva pe jos. “Ce am făcut să merit asta?” Tipul de la concert de care povesteam, mă suna. - Alo? - Alo… Bună Nicole! Marius la telefon. Te-am sunat să îți urez “La mulți ani”! - (Cât urăsc introducerile astea… spune mai bine ce vrei și lasă-mă să beau în continuare) Ahh bună Marius. Îți mulțumesc pentru telefon. La mulți ani și ție. - Hei, mă gândeam că poate ne întâlnim și noi. - (Nu se poate!!) Ahh… da… Ahh… de ce nu? (Cine m-a pus să îi dau numărul meu? ) poate săptămâna viitoare…( Sau poate niciodată) Ahh… alo? Alo…? Nu te mai aud… Cred că se întrerupe… - Dar te aud foarte bine… Am o surpriză pentru tine. - (Idiotule!! Urăsc surprizele) - … prietena ta cea mai bună m-a invitat la petrecere. Nu vii să îmi deschizi ușa? - (Alt lucru de adăugat pe lista “de făcut în anul următor” : să îmi omor cea mai bună prietenă) Cu o nepăsare totală mă duc să deschid ușa. Era clar. Ori continuam să beau și să uit de situație, ori aș fi avut parte de cea mai groaznică petrecere. În fața ușii apare un tip bine făcut, îmbrăcat cu gust, cu ochii negri și pătrunzători, exact cum îmi plac mie, cu o șapcă ce ascundea câteva șuvițe ondulate și cu o sticlă de vin în mână. Cineva îmi juca o festă? Ce e asta? Unde e idiotul cu care tocmai vorbisem la telefon? - Bună Nicole! Nu mă mai recunoști? Sunt eu Marius. - ( Visez?) - Nu mă inviți să intru? - (Chiar e real?) - Ehh atunci o să intru singur. - (Nu se poate!! Tipul ăsta care arată superb, este același Marius cu care am vorbit la telefon? Același tip la concertul căruia am fost și m-am îmbătat? Cred că o să leșin. Sigur o să mă salveze el.) O relatare explicită a întâmplărilor nu își are rostul. Știu că m-a făcut să mă simt o femeie adevărată în acea noapte. Imediat după am simțit cum trăiesc în altă lume. A doua zi încă îmi simțeam coapsele încleștate în jurul unei entități care nu prea mai era în zonă. Mă simțeam trezită la reanimare de un doctor imbecil care mă ciupea de mână ca să îmi observe reflexele. Nu, nu mai spun nimic.Dar de ce nu? Ei bine fie…puțin doar. Păpușelul ăla care venise special pentru mine la petrecere, renunțând la toți prietenii lui pentru o noapte, tăcea. Dar tăcea atât de zgomotos încât simțeam că îmi țiuie urechile. Ca să fiu sinceră, nici eu nu eram mai extraordinară. Îl priveam dintr-un colțișor cu o mutră tâmpă și foarte contrariată. Era primul bărbat în fața căruia mă pierdeam. “ …ce copilă...” își spunea el probabil. Cel puțin asta înțelegeam din privirea lui ușor sarcastică. Însă într-un final a debitat… o replică atât de amuzantă pe cât era de prostească și de… infantilă. “Hmm e cam liniște aici… hai să dărâmăm un brad”. Se ridică și se îndreaptă țintă spre bradul împodobit cu greu de mine și de prietena mea cea mai bună. ” Omul ăsta chiar vorbește serios. Nu pot să cred… a băut mai mult ca mine.” Ușor amețită mă reped să îl trag de mânecă în timp ce prietena mea era pe post de paravan în fața “monumentului”. Amuzant ați spune. Nu! Chiar hilar! Cum nu a reușit să dărâme ce își propusese s-a gândit că ar fi mai la îndemână să mă dărâme pe mine pe canapea, cu tot cu el. Hmm la dracu, îmi zic, noaptea asta se anunță fierbinte. Am dispărut puțin mai târziu la baie ca să vorbesc la telefon. Veșnicele telefoane de la toți cunoscuții și necunoscuții cu urări de bine pentru anul care urmează. Deja devin o monotonie proastă la fiecare Revelion, dar m-am obișnuit. În timp ce încercam să vorbesc cu mama mea la telefon și să îi explic cât de cuminte sunt și câte pahare de suc, fără alcool am băut, se deschide ușa la baie, apărând el. Se rezeamă de toc și începe să mă privească. Cine a spus că e greu să comunici non-verbal se înșela amarnic. Omul îmi comunica din priviri desfrânările la care ar face parte alături de mine. Într-un final reușeam să comunic cu el, sau mă rog el cu mine. În sfârșit înțelegeam ce spune. S-a apropiat încet de mine, m-a îmbrățișat, mi-a luat telefonul din mână și l-a închis iar în momentul următor am simțit mâna lui cum ajunge pe fundul meu. Cât mi-aș fi dorit să pot reacționa, să mă îndepărtez, eventual să îi dau o palmă, nu am putut. Și vorbesc serios. Îl priveam iarăși cu aceeași mutră tâmpă de cățeluș plouat. Am vrut să spun ceva, dar mi-a închis gura cu un sărut lung și pasional. În timpul ăsta începe telefonul lui să sune, dar i-l iau din buzunar, îl închid și îl arunc. Am simțit cum mă strânge și mai tare în brațe și cum mă sărută. Nu știu cum și în ce fel am ajuns să ne retragem într-o cameră. În momentul acela mi-am dat seama că noua mea achiziție nu a fost in zadar. Petrecusem o zi întreagă la cumpărături încercând să găsesc un set frumos format dintr-un corset și un slip interesant. Un bărbat mereu tresare în fața unei lenjerii sexy, din dantelă neagră. Sinceră să fiu și eu am tresărit când am fost nevoită să îl plătesc. Dar măcar eram fericită. Un slip mai mult inexistent, din dantelă neagră cu marginile roșii și cu două fundițe mici în părți. Corsetul... ehh… corsetul… mi-aș fi tras-o și eu când m-am văzut purtându-l. Un decolteu generos, cu puțin push-up cât să dea o formă ademenitoare sânului, din dantelă neagră și cu un șnur roșu care se încolăcea mai rău ca un șarpe în jurul taliei mele. Genul de lenjerie care te transformă într-o starletă porno într-o secundă. Nu am omis nici port-jartier-ul mult râvnit de mine vreo două luni pentru că avea un preț exorbitant. Dar a meritat și achiziția asta. Dresul din plasă se modela frumos pe pulpele mele goale. Și bineînțeles că totul trebuia condimentat cu o pereche de pantofi cu platformă. Da da da... mă simțeam o mică târfuliță, dar mai conta? Prima impresie trebuia să fie una de nota 20. Ori fugea mâncând pământul, ori mă mânca din priviri și atingeri. Eh bineînțeles că toate detaliile astea erau greu observabile din cauza fustei lungi și cu foarte mult volum datorită tul-ului care se ascundea pe dedesupt și a celuilalt corset pus pe deasupra celui din dantelă. Dar un bărbat știe. Când te măsoară cu privirea, poate observa și ce lenjerie porți. Imaginați-vă ce dezastru ar fi fost dacă purtam o lenjerie din bumbac ca mamaie. Nu! Așa ceva nu este posibil. Eh, bafta mea. Ajunsă în camera, realizez eu cu stupoare că nu mai există alcool, așa că mă întorc frumos în sufragerie fără să scot un cuvânt. Am fost asaltată de întrebări gen “deja?”, dar am ignorat. Mi-am găsit sticla de vodka și m-am retras la fel de tăcută cum venisem. Pentru ce să dau detalii? Nici eu nu le știam. Când am intrat în dormitor, m-am oprit puțin în dreptul ușii. L-am privit și l-am lăsat și pe el să mă dezbrace din priviri. Da, ok, mă simțeam ca o curvă. Camera era de vină probabil... sau poate întâmplarea. Dar mai conta? Nu. Bineînțeles. Și ce dacă eram o curvă? Eram doar a lui, așa că l-am lăsat să se apropie. Sticla a ajuns pe jos. M-am trezit aruncată în pat, timp în care îl ajutam să își scoată tricoul. Am început să îmi plimb degetele pe pielea lui și să îl sărut ușor. Îl simțeam cum se înfiora sub atingerea mea. Atmosfera s-a destins din ce în ce mai mult. Umbrele noastre dansau macabru pe pereți. Am intrat în transă repede, uitând de tot. Era clipa și momentul meu...O mână puternică m-a lipit de pat. Temperatura crește, pulsul o ia la goană de nebun, buzele ard de dorință să sărute fiecare părticică de piele dezvelită. Fusta se ridică ușor, dezgolind coapsele fragede... Dansuri... dansuri de umbre pe pereți. Desfrânări pe un așternut purpuriu. Plăcerile carnale ne-au împins să ne depășim limitele. “Mai tare!! Mai tare!!!!” Corpurile se zvârcolesc în pat. Unghiile lasă urme însângerate pe piele. Doare... și plăcerea crește mai mult. Gemetele surde sparg liniștea. Sânge, lacrimi, gemete... furie? Nu. Doar extaz. Plăceri nemăsurate, dorințe nebănuite și totuși atât de plăcut. Mâna lui mi s-a înfipt în gât... “ahh mai tare!!! Da!!!..” mă sufocam și totuși plăcerea creștea. Umbrele de pe pereți începură să o ia la goană. Gemetele deveneau mai ascuțite. Atât de cald... corpurile pline de sudoare se contopeau îmbrățișate de așternutul purpuriu. Mișcările lascive aduceau extazul mai aprope de culme.După câteva clipe se termină. Nu... nu era vorba de \"adio\" ... orgasmul fusese atât de puternic încât simțeam fiecare centimetru de carne cum tremura... de parcă fiecare părticică din corp avusese orgasmul ei. Umbrele rămăseseră doar niște pete mari pe pereți... Eram doar noi, cu ochii ațintiți înspre tavan. Era cald, era întuneric... dar mai conta? Și ce dacă fusesem o curvă? Ma simțisem bine și fusesem doar a lui... Cam asta a fost. Și credeți-mă că a fost cea mai tare partidă din viața mea. Am continuat să merg la fiecare concert de-al lui, să renunț la cantitățile industriale de alcool și mai ales să nu mai reneg iubirea. Într-adevăr. Mi-a fost teamă să îi spun din prima ce simt pentru el. Nu am vrut să fiu încă una pentru el. Am jucat puțin teatru și m-am dat prietena lui. Acea prietenă după care tânjea, care să îi asculte mereu aberațiile și care să nu fie interesată de grosimea portofelului. Nici nu mă interesa asta, de fapt. Þin minte că îi ascultam muzica de câțiva ani, dar niciodată nu ajunsesem la vreun concert de-al lui, sau nu aveam habar cine este vestitul solist. Îl cunoscusem în seara aceea, dintr-o întamplare. M-am mirat că i-am atras atenția, poate pentru că nu eram genul care să leșine în fața scenei când il vedea și nici nu îmi aruncam lenjeria intimă pe scenă. Chiar nu. Nu eram așa de disperată. Sau mă rog, în sinea mea eram… îl doream atât de mult încât aș fi făcut orice. Dar îl doream pentru omul simplu care era, pentru ideile pe care le avea și pentru sinceritatea cu care purta o conversație cu mine. Nu pentru faptul că era foarte cunoscut în industria muzicală. Ajunsesem să ieșim în fiecare zi împreună. Timp în care îmi povestea cu lux de amănunte ce partidă extraordinară avusese cu o seară înainte cu o tipă care i se aruncase în brate când a coborât de pe scenă. Cât de patetic, îmi spuneam. Prea multe nefericite își vând trupul doar pentru a se lăuda mai târziu la revistele de scandal cum Domnul “X”, o persoană importantă și cu imaginea nepătată, era dependent de desfrânări ieftine. Tăceam și ascultam și încercam să nu fac aceleași greșeli pe care celelalte le făceau și îl îndepărtau sau mai rău îi provocau scârbă. Îi continuam jocul sadic, iar asta îl făcea pe el să mă vadă mereu altfel. Acea mică perfecțiune palpabilă, feminină. Cine a spus că puntea de legătura dintre nervi și luciditate este teatrul, a avut mare dreptate. Încă îmi amintesc de “expediția” noastră în parc. Era o vreme groaznică. Probabil cea mai geroasă zi din acea iarnă. Ningea, vântul bătea îngrozitor, dar eram cu el. Nu mai conta altceva, nici răceala care a urmat în a doua dimineață și care m-a ținut la pat o săptămână. Pentru prima oară în viața mea conta și altceva decât nopțile pierdute prin cluburi în vapori de alcool și miros persistent de țigări arse. Mă durea faptul că el nu știa ce simt pentru el. Mă considera o prietenă. Cât de inconștient să fi fost? Cine ar fi pierdut nopți întregi la telefon cu el? Cine ar fi fost acolo în locul meu de fiecare dată când avea o problemă? Cine l-ar fi susținut? Decât o alta care ar fi reușit să îl iubească mai mult. Eram pierdută într-o lume uitată de timp, eram o altă umbră. Încercam să găsesc ceva în neliniștea nopții. Dar pentru un moment, m-am oprit. Nu am putut vedea în jur decât alte umbre, ce vor a fi oameni. Umbre ce se consideră prieteni, colegi, familie. Dar ce caută ele de fapt? Îți trăiești visul prin punctul lor de vedere. Îți dorești ceva doar pentru că asta ai învățat de la societatea în care trăiești. Îți impui punctul de vedere. Dar ești sigur că e al tău? Sau este al celor cu care interacționezi? Nu avem o viață sau o opinie. Suntem mii de oameni care trăiesc o sigură viață. Însă în paravanul de lume am zărit o persoană care să îmi semene. Te găsisem pe tine. Nici tu nu erai perfect, dar mi-am propus să atingem împreună imposibilul. În lumina reflectoarelor nu făceai decât să vizualizezi un rol. Te credeai invincibil. Dar ce făceai când lumina se stingea? Nimic… realizai că trăiești un alt coșmar. Toată mascarada mea a durat câteva luni bune, aproape un an, până când a realizat ce pot face pentru el și mai ales faptul că ajunsesem să îl iubesc. Al doilea an al relație noastre nu a reprezentat decât un vis devenit realitate pentru amândoi. Ne-am mutat împreună într-o garsonieră modestă, undeva la marginea orașului. Devenisem ușor anti-societate. După ce toată ziua eram într-o fugă continuă prin trafic, întâlnirea dintre cei patru pereți ni se părea Raiul pe Pământ. Ne închideam telefoanele, ne făceam câte o cafea, ne luam țigările lângă noi și ne tolăneam ca două pisici în pat. Uneori adormeam imediat, alteori discutam până când răsărea soarele și alteori condimentam seara cu partide nebune de sex. Îmi amintesc că el mereu dormea la margine, dintr-un instinct stupid de a mă proteja și de a nu mă lăsa cumva să cad din pat. Mă puneam cu capul pe pieptul lui și îl ascultam cum îmi povestea fel și fel de lucruri. Majoritatea lucrurilor erau banale, însă mi le amintesc ca și cum ar fi fost ieri. - Hei! Dormi? Mă ignori? Poate te plesnesc! Dormi pe tine! Sau pe mine, dacă mă uit mai bine… ahh râzi? Gata... ai auzit cuvintele”tu peste mine” și ai înviat! - Da da da... hai mă Marius, că nu dormeam… visam și eu cu ochii deschiși - Care ochi deschiși? Că îi aveai închiși… - Eh bine, metaforic vorbind acum. - Și la ce visai? - E secret! - Ah nu îmi spui? Bineee… în seara asta nu facem sex. - Hai mă! - Unde? - Nu știu! Oriunde! Hai să ne suim în mașină și să plecăm unde vedem cu ochii. - Care mașină? Nu avem mașină. - Of... ce îți place să strici mereu momentele astea. - Nu! De fapt îmi place să te enervez. Ador să te văd supărată. - Ești o varză! - Doar o varzî? - O varzî cu ochi și cu un nas de Pinochio! - Bine că ești tu Gepeto! - Ah la naiba… nu ajungem nicăieri așa. - Păi unde să ajungem? Am plecat? Cine conduce? - Ha ha ha! Marius taci! Aberezi! - Bine tac! Spune-mi că mă iubești! - Nu! - Hai te rog! Zi-mi că mă iubești! - Bine… Te iubesc… ești mulțumit acum? - Da! Și eu te iubesc! Știu că înțelegi ceva din mine, ce nimeni nu ințelege. Într-un fel parcă ai înțeles nebunia pe care o am eu în cap și că ți-a plăcut. - Uneori am impresia că am o vârstă mult mai înaintată.... poate că mă vezi o puștoaică de 18 ani... dar te-ai gândit că poate la un moment dat am simțit și eu unele lucruri care mi-au deschis ochii? Pentru mine ai fost ca o carte deschisă chiar dacă nu spuneai mare lucru - Nu îmi explic cum a fost posibil. Și eu m-am simțit mereu ciudat în preajma ta. În fine… - De ce ciudat? Pentru că nu puteai să mă minți? - Chiar! Nu mă gândisem la asta. - ... ți-am înțeles nebunia și am îmbrățișat-o... probabil puțini ar fi făcut asta... dar a avut efectul unui magnet pentru mine. - Ce tare că nu am trăit degeaba ! - Hai taci acum! Nu îmi mai spune niciodată că mă iubești! Poate că o să ajung chiar să te cred! - Să nu mă crezi niciodată! Eu mă iubesc doar pe mine! - Narcisistule! - Ha ha ha! - Faci d-astea? Lasă că vezi tu! De data asta nu mai fac sex cu tine o săptămână și nici nu îți mai gătesc! O să mănânci mâncarea rece! - Nu mare la stat, mânioasă și degrabă vărsătoare de sânge nevinovat. - Ca de fiecare dată… bine… dacă mă gândesc mai bine, poate o să mănânci mâncarea călduță, nu rece. - Și dacă mă comport exemplar ce primesc? Sper că nu mâncare clocotită! Se termina totul cu o ploaie de râsete. După, obișnuiam să îl strâng în brațe cât mai tare din dorința de a mi-l însuși, de a-l simți al meu. Îl aveam, însă îl doream mai mult. Mi-era teamă dimineața să deschid ochii ca nu cumva să fi fost totul doar un vis iar el să dispară. Însa când deschideam ochii și îl vedeam dormind lângă mine, zâmbeam, îl sărutam și adormeam la loc. În tot timpul ăsta nu o puteam auzi decât pe mama mea care tot timpul plângea și îmi spunea că avea aceeași vârstă cu mine când s-a îndrăgostit și că nu își dorește să fac aceleași greșeli ca ea. Primul bărbat pe care a realizat prea târziu că îl iubește a fost tatăl meu. Același tată care s-a sinucis când mama l-a părăsit pentru un altul mai bun. Ironia vieții… ce ciudat… Acel bărbat aparent prințul adus din poveste i-a răpit totul, adică a părăsit-o șase luni mai târziu și s-a însurat cu cea mai bună prietenă a ei. Dar nu am de ce să fac aceleași greșeli ca și ea. Prietena mea cea mai bună este îndrăgostită de bărbatul pe care îl are alături, iar eu deja știu că Marius este cel alături de care voi rămane toată viața. * Ce ciudat cum viața aparent o călătorie plăcută, se poate transforma brusc la o cotitură. Era o noapte de vară. Ceasul arăta că trecuse de mult de 12 noaptea. Îl auzeam cum se juca cu chitara. Cum pava o stradă cu note muzicale. Și ploua... nu mă întrebați de ce ploua. Era 12 noaptea și o căldură infernală. - Deschide și tu geamul ăla - Dar… iubitule…plouă… - Și ce dacă plouă? Nu te vor omori câteva picături. - Da… ai dreptate… îl voi deschide… - Îți mulțumesc… era deja prea cald… simțeam că mă sufoc… vrei să ieșim? - Unde? Afară? În ploaie? - Da… Trebuie să discutăm ceva. - Dar nu putem discuta și aici? - Nu… simt nevoia să ies puțin la aer. - Iubitule, te simți bine? - Cred… Nu știu… încerc… - Dar ce s-a întâmplat? - Nimic... Dă-mi și mie o țigară mai bine. Auzi? Nu-i așa că ți-e dor de piesa aia \"Jump the next train\" ? - Ce te-a apucat? E singura piesă care mă face să plâng… Singura care mă face să mă gândesc că te pot pierde… - Eh și ce dacă e tristă... lasă că merge. Uite și cerul e trist. Hai să intrăm în film. Să fim una cu peisajul. - Marius! Ce te-a apucat? Mă sperii… - Îmi pare rău… nu vreau asta.. vreau doar să… - Să ce? - Știi... de când ne cunoaștem? Un an? Doi? Nu am mai discutat de mult. Adică nu am mai visat de mult așa cum o făceam. - Știu… Și mie îmi lipsesc nopțile pierdute împreuna în așteptarea răsăritului… - Și plimbările lungi prin parc… - Da și alea… Dar spune-mi te rog… ce ai vrut să discutăm așa de important? - Te rog... hai să ieșim… fă-mi pe plac în seara asta… - Bine… Fie… Hai să ieșim… (după cinci minute) - Iubito… Trebuie să îmi promiți că orice s-ar întâmpla, vei înțelege și mă vei iubi în continuare… - Marius, cum poți să te gândești la asta? Știi bine că te iubesc… dar te rog, hai înapoi în casă… ploaia m-a udat până la piele… - Nu... mai stai puțin… tu promite-mi asta… - Da iubitule îți promit… Trebuie să îți spun și eu ceva… - Îmi spui după aceea... te rog... e foarte important… Nu am mai discutat de mult și am omis să te anunț unele lucruri. - Dar… - Ascultă-mă, te rog… și așa îmi este foarte greu să o spun… - Iartă-mă... - Te iert iubito… sper doar să mă ierți tu… În primul rând vreau să știi că sunt cel mai norocos om că te-am cunoscut și că te am alături - …îți mulțumesc... adică știi bine că aș face orice pentru tine… - …te-ai gândit vreodată la moarte? Unde o să ajungem? - Ce rost își are întrebarea asta? - Are… crede-mă… Știai că o să mor? - Poftim? Marius, încetează te rog cu tâmpeniile la ora asta. Nu îmi arde de jocurile tale… e normal să mori… toți murim… - Mda știu... Eh... da... bine... toți murim. Nu. Adică... eu chiar o să mor. Am fost la doctor săptămâna trecută când ți-am spus că plec din oraș la un concert. De fapt am stat internat în spital pentru niște investigații… și au descoperit că am cancer… - Poftim? E imposibil așa ceva! Nu pot să cred... - Ba da… crede-o… - Dar… se poate trata... nu te mai gândi la asta!! Te rog Marius… - Nu am cum să nu mă gândesc…Te rog lasă-mă să continui… și... te rog... nu plânge… Este un stadiu avansat al bolii… a fost descoperită prea tarziu… și… nu mai este nimic de făcut… Nimic altceva decât să mă bucur de ultimele luni de viață ... alături de cea pe care o iubesc cu adevărat… alături de tine Nicole… - Marius… te rog… spune-mi că mă minți… - Te rog nu plânge... ți se pare ție că aș putea să mă joc cu lucruri atât de serioase? Promite-mi că în prima zi, din ultima toamna, când va începe să plouă, să nu fugi… - Marius… - … acea ploaie voi fii eu… - Marius… încetează!!! Te implor…sunt însărcinată… - Poftim? - …………………… - ……………… După o tăcere monumentală, în care tot ce se auzea era ploaia ce se lovea violent de asfalt, mi-am inecat lacrimile și încercând să nu par atât de afectată, am sărit în brațele lui. L-am strâns în brațe ca și cum ar fi fost ultima oara. Sughițând și suspinând încercam să îmi imaginez că totul este doar un coșmar. Am înțeles de ce a vrut să ieșim în ploaie afară… Lacrimile nu puteau fi observate. Am urcat în casă și ne-am aruncat în patul nostru. Același pat în care așteptam de atâtea ori răsăritul împreună. - Cum crezi că se va întampla? - Nu știu cum se va termina. Cred că o să fie ciudat. Neașteptat, discret… fără fanfare și lacrimi. E bine cum e… cred… trebuie doar să mergem până la capăt. - Cum poti să spui că e bine așa cum e? Cum rămâne cu cei pe care îi lași în urmă? - Nu știu… Chiar… Nu știu… - ………… - Stau și realizez abia acum câte persoane există pe lumea asta… cu câte ființe interacționăm și cărora le facem rău fără să vrem… Și dacă ne-am da silința puțin mai mult, poate nu ar mai fi așa… - Știu ce zici... dar… - Crede-mă… o să fie bine… Nu... te rog... nu plânge iar…încearcă să te ridici puțin în atmosferă… poți să faci asta pentru mine? Vei vedea cât de mici suntem noi și problemele noastre…Nu uita că urmăm un drum căruia nu ne putem împotrivi. Suntem complet neputincioși… - Te rog… hai să nu mai vorbim despre asta… - Da… ai dreptate... iartă-mă… Am adormit în brațele lui asemenea unui copil mic, dar a doua zi… am înțeles că nu fusese doar un coșmar ci cruda realitate. Marius începuse să se simtă rău. Trei luni mai târziu, la începutul lui septembrie, mă aflam în camera mea încercând să îmi beau cafeaua. Prima zi din toamnă nu se anunța chiar așa plăcută cum credeam. Am încercat să ignor semnele și toate superstițiile. Nu obișnuiam să cred că natura poate comunica cu noi. Trăim in secolul 21. Vrăjitoarele și ielele s-au pierdut de ceva vreme în trecut. Deși un semn clar îmi indica inevitabilul. Vântul parcă bătea altfel, parcă se auzea în depărtare un plânset, ca de moarte. Era înnorat și pentru o secundă am auzit toată natura cum plânge. Se spune că intuiția unei femei nu dă greș niciodată. M-am trezit foarte speriată și cu stări de greață. Neliniștea încerca să pună stăpânire pe mine, însa am încercat să asociez starea mea cu emoțiile dinaintea nunții. În acea zi urma să mă căsătoresc. Chiar dacă știam că nu mai are mult de trăit, am vrut să avem povestea noastră. Am sperat până în ultimul moment că mai pot salva ceva. Inclusiv de dragul copilului ce urma să se nască; ne-am dorit ca el să trăiască știind că părinții lui au fost căsătoriți, trăind o frumoasă poveste de dragoste. Pe patul din dormitor trona frumoasa rochie de mireasa ce urma să o îmbrac. Nu m-am visat niciodată prințesa, nu am visat la un palat și nici la un prinț care să vină să mă salveze călare pe un cal alb. Nu am visat nimic. Totul venise de la sine de când îl întâlnisem pe Marius. În ziua aceea însă, chiar mă simțeam o prințesă. Reușisem să îmi fac rochia la comandă în stilul celor purtate de frumoasele curtezane. Dintotdeauna fusesem fascinată de ele și de rochiile lor. Iar acum aveam și eu una la fel. Nu era albă.. Se putea confunda ușor cu o rochie de doliu din cauza culorii. Avea corsetul de culoarea smaraldului nuanțat cu dantelă neagră. Fusta cu crinolină era de aceeași culoare iar mănușile negre din satin de trei sferturi lungime reușeau să condimenteze vestimentația. Eram chiar o regină. Marius a dorit asta pentru mine Am îmbrăcat-o cu grijă, am aranjat fiecare detaliu, iar mai apoi, pentru o secundă am rămas împietrită. Pur și simplu nu știam ce am de făcut și încotro să mă îndrept. M-am așezat în fața pianului încercând să redescopăr ecourile demult pierdute. În momentul următor, bâzâitul telefonului m-a trezit la realitate. Mă așteptam să fie Marius. Urma să mă sune să stabilim ultimele detalii. Din păcate, nu era el. Am răspuns, dar imediat, receptorul se lovi violent de podea. Era mama lui Marius… acesta… murise… în prima zi din toamnă. Ironia sorții? Afară începuse să plouă. Să rămân în casă și să îmbrățișez pianul? Să mă arunc în pat și să încep să îmi plâng iubirea pierdută? Am ieșit până la urmă, afară în ploaie. Am fugit în rochia de mireasa pe străzile pustii. Nu știam care este destinația. Eram mânată de o nebunie pură, singura mea prietenă în acel moment. Ploua iar eu continuam să alerg. Nu simțeam lacrimile. Nu simțeam frigul, nu vedeam ploaia… M-am oprit pe o bancă într-un parc. Nu am înțeles cum ajunsesem acolo. Mi-am ridicat privirea spre cer și am început să plâng și să strig. Asemenea unei nebune trăind in agonie, încercam să îl găsesc... undeva... oriunde… De ce nu îmi auzea chemarea? De ce mă lăsa pierdută în tăcerea nopții? Cu toate că îl iubeam atât de mult, eram furioasă pe el. Nu aș fi vrut să mă părăsească așa repede. Nu era încă momentul. Delirând ajunsesem să mă învart printre iluzii și obsesii. Ajunsesem să mă cert cu copacii, cu străzile, cu mașinile.. mă lăsasem pradă disperării ne putând distinge realul de ireal. Cu voalul într-o mana și cu pantofii în cealaltă, am coborât ochii în pământ și am plecat. Nu conta unde mergeam, nu eram în stare să văd nimic. Furia ajunsese să puna stăpânire pe mine și începusem să mă urăsc chiar și pe mine. Un motiv pentru toate astea? Toate visele mele se duseseră de râpă. Dar nu asta conta. Uneori, iubind, ajungi să renunți la orice urmă de egoism din tine și să îi oferi persoanei iubite totul, dacă asta o face fericită. Motivele furiei mele erau nenumărate. El era cel care își încheiase socoteala cu viața de aici. El era cel care nu apucase să își îndeplinească cel mai mare vis. El era cel care nu apuca să își vadă copilul crescând. Mă uram pe mine că nu fusesem în stare să îi ofer mai devreme ceea ce avea nevoie… mă uram pentru că nu am putut face nimic ca să îl salvez. Cuprinsă de remușcări, nu am observat că deja se făcuse dimineață. Însă atunci mi-am amintit: “când ploaia va cădea, în prima zi din ultima toamnă, să nu fugi… aceea ploaie voi fii eu”. Se ținuse de promisiune. Un zâmbet isteric mi-a luminat fața pentru o clipă. Am început să îl strig iar. “ Marius!! Marius!!! Ești aici… poți să mă vezi, nu-i așa? Iubitule, arată-te… Vino și ia-mă lângă tine… Marius!! Nu mă părăsi… te implor…Nu pot continua fără tine… Iubitule mai vino o dată și ia-mă de mână și arată-mi calea cea buna… Mai vino o dată lângă mine să privim răsăritul… Mai plimbă-mă o dată prin parc… Te rog iubitule… Nu îmi lăsa toamna singura alinare… te rog…” Amuțisem… Nu mai aveam lacrimi, nu mai aveam cuvinte… decât ecouri. Am căzut în mijlocul aleii, continuând să rămân mută și fără nici o expresie aparentă care să îmi trădeze starea… am rămas acolo până a răsărit soarele. Era mai trist ca niciodată. Uneori natura chiar comunică cu noi. Oftând, m-am ridicat. Târându-mi picioarele, m-am îndreptat spre casă. Ajungând în fața apartamentului lui Marius, nu am mai fost în stare să reacționez și am leșinat. Nu am mai putut face față șocului. M-am trezit două ore mai târziu, la spital. Pierdusem copilul. Îmi amintesc că mama era la capul patului. O auzeam ca prin vis cum plânge și își blesteamă soarta. Nu înțelegeam de ce vorbea despre viața ei. Eu pierdusem totul. Eu îmi pierdusem bărbatul pe care îl iubeam și copilul acestuia, singura amintire pe care aș fi avut-o. În momentul acela nu înțelegeam că eu eram viața ei. Egoismul pusese stăpânire pe mine. “Oh mamă… Te rog... nu mai plânge… Te aud… sunt aici… nu m-ai pierdut… Oh Doamne… te rog… Fă ceva… și schimbă destinul... “ Aș fi murit chiar atunci dacă aș mai fi putut să îl îmbrățișez încă o dată pe Marius… dacă aș fi văzut-o pe mama fericită. Dacă ascultam de ea, mi-aș fi continuat facultatea. Aș fi dat la arhitectură și acum aș fi fost o studentă pe băncile facultății, nu o văduvă pe patul de moarte. “Oh mamă, îmi pare teribil de rău că te-am dezamăgit. Am vrut povestea mea… m-a găsit ea pe mine… așa cum și pe tine te-a găsit acum mult timp. Îmi pare rău. Aș fi vrut să fi fost altfel.” Am închis ochii și cu o mișcare aparentă, am întins mâinile spre tavan… spre cerul meu plin de stele, încercând să prind una. Într-un decor îndepărtat se zărea o femeie îmbătrânită înainte de timp. Cu cearcăne la ochi și riduri mult prea pronunțate, își mușca din pumni, blestemându-și ziua în care a plecat de acasă. Blestemând soarta și întrebându-se de ce fiica ei este obligată să plătească greșelile părinților. M-am întristat și mai mult. Să fi fost vina mea? O fată ca un înger, îmbrăcată în alb, pe patul de spital, își plângea soțul și copilul. O mamă plângând la căpătâiul patului, dorind să ia asupra ei toate suferințele fiicei. Un decor trist, înțesat din loc în loc cu doctori și pacienți. O imagine dramatică a vieții pe pământ, într-un colț pierdut, uitat de timp pentru o secundă. Tu ca cititor nu ai puterea de a schimba ceva. Cineva plânge în surdină… Cineva moare lângă mine... Anotimpurile se întrepătrund …. “O dată în viață, a fost momentul perfect. Când te-am cunoscut și am aflat cum e să iubești. Era drumul pe care știam să îl urmez, călăuzită de vocea ta. Acum toate încep să se schimbe, deși nimic nu este nou. Încearcă să mă crezi că o dată cu tine mi-au murit speranțele, mi-a dispărut surâsul. Nu am știut să fiu o luptătoare. De ce vrei să îmi arunci o ultimă provocare? Încerc să îmi ascund lacrimile. Știu că tu nu ai plecat definitiv. Îți regăsesc surâsul în fiecare răsărit. Îți simt îmbrățișările în fiecare ploaie. Dacă încă mă iubești, asteaptă-mă… te rog… te voi căuta până la sfârșitul zilelor mele. Știu că undeva acolo, te voi regăsi. E trist. Fără tine știu că nu-mi voi putea continua viața. E ca și cum mi-aș renega trăirile. Mă urăsc pentru faptul că simt toate aceste ore și zile cum trec pe lângă mine… mă urăsc pentru faptul că tu nu mai poți simți nimic din toate astea. Obișnuiai să îmi spui să nu mă tem de nimic. Să îmi șterg lacrimile și să îndur cu fruntea sus orele ce urmau să mă surprindă singură, lipsită de un umăr pe care să plâng. Oferă-mi încă o dată zâmbetul ce l-am pierdut odată cu tine. Redă-mi bucuria de a trăi și nu mă lăsa singură.” * Au trecut trei ani de când Marius a murit. Am 22 de ani acum. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, chiar mâine se împlinesc trei ani. Este ultima zi de vară… mâine începe toamna… este recursiv totul... nu? Mă deprimă prea tare starea asta de euforie a oamenilor. Plimbări prin magazine, cumpărături pentru școală pentru cei mici; cei mici… da… puiul meu ar fi avut doi anișori acum. Revederile din gară, sau despărțirile celor dragi, când soțul sau copilul pleacă de acasa pentru o viață mai bună. Mi se face scârbă de tot. Nu am mai ieșit din casă de două săptămâni. Nici vizitatori nu mai primesc. Mai vine mama din când în când și îmi mai face cumpărături sau îmi mai gătește și îmi face curățenie. I-am explicat că îmi gătește degeaba. Nu mai pot să mănânc. Pe măsuța de lângă fotoliu găsește mereu cești goale de cafea și scrumierele umplute până la refuz cu mucuri de țigări. Nu mai pot nici să dorm. Am insomnii teribile. Am început să obosesc să mai plâng. Iar atunci când totuși reușesc să adorm, am coșmaruri. Așa că mai bine nu mai dorm. Stau noaptea pe întuneric, în fotoliul meu destul de incomod care sărăcuțul a luat forma corpului meu. De trei ani nu m-am dezlipit de aici. Decât din când în când, atunci când mă apropii de fereastră încet și privesc cu ezitare parcul din fața blocului. Dar mi se face iar scârbă când văd toate cuplurile alea dormice de iubire, când văd bunicuțele obosite care își plimbă nepoțeii. Dacă sunt invidioasă? Nu. De ce aș fi invidioasă pe mamele tinere și fericite care își îmbrățișează copiii de cinci anișori-așa cum obișnuia să facă mama cu mine? De ce aș fi invidioasă pe cuplurile care se îmbrățișează și își jură iubire eternă sub clar de lună? Chiar nu. Chiar nu sunt invidioasă. Chiar nu îmi curg lacrimile când realizez câte am pierdut. Nu m-am mai apropiat nici de pian. L-am acoperit cu o pătura veche. Ultima oara am cântat la el acum fix trei ani, îmbrăcată în rochia de mireasă. Mi-e teamă să mă mai apropii de el. O voi face atunci când voi fi vindecată complet. Azi m-am ridicat din fotoliul meu și m-am apropiat de oglindă. Parcă m-am urâțit și mai mult. Nu m-am mai pieptănat și aranjat de multă vreme. Mă întreb unde au dispărut ochii ăia plini de lumină. Zâmbetul care îmi însenina chipul. Buclele brunete ce îmi acopereau umerii. Uite parcă cearcănele sunt și mai pronunțate acum. Am ajuns o epavă. Gata, mă întorc în fotoliul meu. Lângă scrumiera plină de chiștoace și lângă cana cu cafeaua rece. M-aș reapuca de scris… sau de desenat. Desenam așa de frumos acum câțiva ani. Dar ce rost mai are? Cine mi-ar admira desenele atât de complexe? Sau cine ar sta să citească păsurile unui om singuratic? Nimeni. Exact. M-aș sui acum într-o mașină să plec într-o călătorie foarte lungă, cu câțiva prieteni. Aș merge așa mii de kilometri, să mă trezesc și mașina să își continue drumul, undeva în dreapta să fie marea… și să răsară soarele. Chiar aș face-o. Dar nu am prieteni. Nu există așa ceva; doar oameni care mă înconjoară. Dar chiar, mai bine plec singură. Bună idee. Se spune că trebuie să murim de câteva ori. La mine cred că e ultima oară. Mi-aș dori acum să aibe cineva grijă de mine. Să nu pună întrebări și să nu mă mai simt singură. Să fie umbra mea. M-am hotărât într-un final să deschid televizorul și să mă uit la un film. Chiar încerc să îmi revin. Între timp a venit și mama în vizitp. E ciudat. Mă comport de parcă aș fi o stafie. Nu vreau să conversez. Nu am starea necesară. Dacă aș începe o conversație, pot să jur că va urma un șir îndelung de întrebări al căror răspuns încă îmi este frică să îl ofer. O simt că suferă pentru mine, dar nu pot încă să o îmbrățișez și să îi spun că totul va fi bine. Cât de ciudat. Tot eu trebuie să o îmbrățișez. M-am închis în camera și mai apoi m-am ascuns în spatele dulapului cu haine și am rămas acolo, plângând până când am auzit că mama a plecat. Am ieșit din ascunzătoare și m-am îndreptat spre bucătărie. Aveam nevoie de o cafea. Am pus apa la fiert și m-am așezat pe scaun, privind peretele din fața mea. După trei ani de zile am observat că peretele este gri. Probabil cândva a fost alb. Cine mai știe. Cu cafeaua pregătită m-am îndreptat mecanic spre fotoliu, vechiul și singurul meu prieten. Când am îndreptat ochii spre televizor, am înlemnit. Se difuza după foarte mult timp filmul “ The Doors”. Am scăpat cafeaua și am început să râd isteric. Povestea lui Jim Morrison era asemănătoare cu povestea lui Marius. Normal că râd. Nu vezi? Mă tăvălesc pe jos de râs de cât de bine mă simt. Încercasem să mă vindec și să uit totul dar dintr-o dată parcă am fost purtată de timp în perioada în care speram să fiu o mireasă fericită. Am… am…. uitat… totul. ÎN DELIR O mică prezentare își are rostul acum, la început de drum. Mă numesc Beatrice și sunt mama lui Nicole. Am fost și eu cândva tânără. O puștoaică fără minte care a făcut greșeli după greșeli. De ce zic asta? Ce părere aveți despre tinerele domnișoare care se lasă fraierite? Care lasă un bărbat să le distrugă viața? Mă gândeam eu că nu o părere extraordinară. Era a 24-a primăvară prin care treceam… Abia a 24-a? puteam să jur că trecuseră sute de primăveri pe lângă mine. Aveam impresia că firul vieții se scursese puțin invers; că am murit... am îmbătrânit mai puțin în fiecare zi… iar mai apoi deveneam un copil. Obsesiile în fața cărora am îngenunchiat, încă mă privesc cu ochii stinși. Obsesii în fața cărora devenim neputincioși. La fel cum sunt viața și moartea. Obsesii și sinonime ce derivă din sentimentul de \"teamă\". Drumul în fața căruia nu m-am putut împotrivi nu a reprezentat decât un șir îndelung de analogii copilărești. Am încercat să îl cultiv. Însă acesta m-a lichidat înainte de timp. Clepsidra timpului îi doboară doar pe cei mai slabi dintre noi... Pe cei care nu au putut îndepărta teama din iluzie și iluzia din obsesie. Cortina va cădea numai atunci când vei alege tu. Suntem actorii propriilor scenarii. Creându-mi propriul univers, m-am lăsat pradă analogiilor. Am fost egoistă, pentru că în fond... sunt doar un om. Sunt propria-mi obsesie. Trăiesc în ploaia târzie de toamnă... în parcul pustiu din nopțile de iarnă, în răsăritul zilelor de vară. Mai puțin primăvara. Primăvara... mor… În fiecare an mai mult. E propriul meu cimitir de amintiri în care mă pot refugia. Mă ascund în spatele unui cavou și privesc liniștită cum filele din agendă zboară și se transformă în cenușă. Mă simt încătușată. Simt că trebuie să rescriu toate scenariile. Și pentru ce? Pentru voi? Ca să înțelegeți mai bine unde mă aflu și cine sunt cu adevărat? Nu... cred că nici măcar pentru mine. Sunt victima visului născut din obsesie. Doar primăvara. Atât... Nu pot vedea decât un pian mare la marginea unei păduri.... și un lac.... din care ies la suprafată regretele, schimbate la față, ușor morbide, mai îmbătrânite ca în clipa în care le-am părăsit. Și e doar primăvară. Coșmarul din care nu mă pot trezi. Sunt împietrită pe marginea lacului, forțată să privesc sutele de vise și regrete transformându-se în monștri. Iar eu mă transform o dată cu ele într-un copil speriat, ascuns în podul casei printre jucăriile prăfuite. Și câți trandafiri s-au ofilit... câți îngeri au murit... câți demoni s-au sinucis... din cauza obsesiilor primăvăratice. De ce am avea impresia că noi putem depăși limita realului? Călătorind repede înspre ireal, acolo unde putem ajunge zei... * Ploaia, odată blândă ca o mângâiere, acum s-a transformat într-un potop. Norii s-au reîntâlnit acoperind cu ură soarele ce cândva știa să zâmbească. Imaginile fug aiurea, scenarii peste scenarii, insomnii, frământări. De ce? Cum? Unde? Întrebări fără rost. Am ajuns să fiu urmărită de cuvinte surde și de imagini fără înțeles. Închisă între cei patru pereți, doar eu cu temerile mele, mă lupt zi și noapte să evadez. M-am trezit brusc undeva într-un pod vechi. Trag un fum însă mai rău mă afund… pleoapele îmi cad grele, mâna îmi tremură pe țigarea de care deja uitasem. În urechi îmi sună o melodie… aceeași… Îmi este deja cunoscută și totuși încă nu i-am înțeles pe deplin povestea. De ce simt că ăsta este sfârșitul? La picioarele mele, pe o foaie mototolită găsesc câteva mâzgălituri: “ Adio își zic ție, celui care care m-ai învățat că viața nu e nimic altceva decât o călătorie și nu poți ocoli obstacolele. Adio… vei rămâne pentru totdeauna în gândul meu. Poate cineva va avea un plan mai bun pentru noi într-o viață viitoare.” Aș fi vrut să... să pot schimba ceva.să fi fost altfel... \"Îmi pare rău că nu îți pot răspunde mai detaliat. Mă grăbesc. Ne întâlnim mâine seară în gară, așa cum am stabilit. Nu uita să cumperi biletele. În curând vom fi împreună. Îmi lipsești foarte mult, dar de mâine promit să nu te mai părăsesc… niciodată... te iubesc.\" send to: 0728......... [message sent] Am ascuns imediat telefonul asemenea unui licean nepriceput prins cu țigarea în toaleta instituției de învățământ. Soțul meu tocmai intra în casă. Lovindu-se de fiecare perete, încearca să afișeze o imagine de copil nevinovat. - Ce f-f-faci pisiiiiiiiiiiiiiii???????? - Cam târziu... pisiiii (mai mult decât ironică) de unde vii acasă la ora asta? - Femeie ce ai cu mine? Îți aduc bani acasă... ai tot ce îți dorești… de ce te-ar interesa pe tine ce fac eu și cu cine te înșe....... ahhh adică cu cine mă duc să beau o bere două... - O bere... două.... ZECE! - Ia mai lasă-mă în pace că mi-e somn... mă cam duc să mă culc... dar până una alta... ai gătit ceva? (aceeași privire de milog) - Cred că mai găsești niște lasagna pe masă... dacă nu îți rupi dinții în ea ar fi minune. - Îți bați joc de mine? Eu? Soțul tău ... ahh... iubitor? - Nu dragul meu... dar dacă ți-ai fi găsit mai mult timp și pentru nevasta ta, probabil că mâncarea te-ar fi așteptat caldă. - Știi ceva? Mi-a pierit pofta de mâncare. Mă duc să mă culc. Apropo... vezi că telefonul tău sună de cinci minute... nu răspunzi?.... noapte bună. \"În regulă, te înțeleg. Probabil Tudor e în preajmă. Mă doare că trebuie să îmi trădez cel mai bun prieten, dar știu că alături de mine nu va fi doar aleasa mea, ci și confidenta mea. Mă regăsesc pe mine însumi alături de tine. Te sărut și nu uita că te iubesc. Aștept cu nerăbdare ziua de mâine când voi putea să te strâng în brațe și să te sărut fără să îmi mai fie teamă de nimic.\" Mi-am aprins în grabă o țigară. Mă întreb dacă Tudor bănuiește ceva… În toată nebunia asta am uitat să îi mai acord aceeași atenție. Îmi pare rău dar nu pot schimba nimic. “ E prea târziu”… Aceleași cuvinte mute îmi urlă în cap. Dacă aș fi avut o mamă care să mă sfătuiască nu s-ar fi ajuns aici. Nu… nu înțelegeți greșit. Nu încerc să găsesc pe nimeni vinovat. Singura vinovată sunt eu. Toata viața mi-am trăit-o după bunul meu plac. Am vrut ceva, am obținut acel lucru. Fiecare clipă mi-am trăit-o ca fiind ultima. Nu mi-a păsat niciodată că voi călca în picioare suflete… oameni care nu mi-au făcut nici un rău. I-am folosit ca să îmi îndeplinesc scopurile. Am ajuns la 24 de ani și simt că am greșit mai mult decât ar face-o cineva într-o viață întregă. În fond, viața mea e un carnaval. Măștile schimonosindu-se și descoperind cele mai îngrozitoare înfățișări. Asta este realitatea mea, un coșmar ce se preschimbă într-un altul. O lume populată de regi și regine, nebuni, cavaleri și curtezane. Îmi joc rolul în fiecare zi. De ce și-ar dori cineva să facă parte din scenariul meu? Mereu m-am întrebat asta. De fapt cred că nimeni nu și-ar dori. Poate am zis prea multe sau poate prea puține… Incertitudinea mi-a fost mereu cea mai bună prietenă. Același zâmbet fals mi se ascunde pe față, sperând să.... să ce? Să nimic. Mi-am găsit motivația să merg mai departe și încă nu știu ce am de făcut. Te-aș ruga să pleci și poate atunci mă voi întreba de ce nu am plâns, de ce nu am strigat, de ce nu am sperat. Din păcate actorul și-a rostit ultima replică. Este finalul poveștii. Un alt scenariu va lua naștere iar soțul meu va fi doar un simplu privitor, înzestrat cu puterea de a judeca, nu și de a schimba ceva. Îmi recit monologul trist în fața unui public și mai apoi prefer să mă îndepărtez. Nu mă aștept să fiu încununată cu lauri și nici ca publicul să reacționeze pozitiv. În fața lor sunt un monstru. Mi-aș fi dorit să joc rolul unui zeu. Nu mă întrebați de ce nu pot renunța la pseudonime și fățărnicie măcar pentru o secundă. Nu aș comite nici o infracțiune. Crima sunt chiar eu. Calmul ieșit din comun cu care mă afișez zilnic în societate și falsul zâmbet creează crima perfectă. L-am cunoscut pe Mihai cu mult timp în urmă. Este cel mai bun prieten al soțului meu. Nu credeam în dragostea perfectă, ruptă din basme până să îl întâlnesc. Îmi amintesc și acum seara aceea. Eu și Tudor plictisiți de aceleași ieșiri nocturne alături de prietenii noștri comuni prin cluburi sau cafenele, am decis să ne întâlnim cu prietenul lui din copilărie, Mihai. În momentul în care l-am văzut, am știut că el este alesul. Toată seara am încercat să mă feresc de privirile lui pătrunzătoare. Mă înroșeam mai rău ca o fetiță de 16 ani în fața primului sărut, devenind neîndemânatică și negăsindu-mi cuvintele potrivite. Am preferat să rămân în tăcere toată seara și să observ din umbră fiecare gest și cuvânt al bărbatului perfect. Din acea seară, întâlnirile dintre noi trei au devenit tot mai dese. În acea perioadă încă nu eram căsătorită cu Tudor, dar locuiam împreună. Iar acum poate vă întrebați de ce am ales să joc pe două fronturi. Relația dintre mine și soțul meu a fost bazată la început pe o prietenie adevărată. Ajungând în câteva luni să ne cunoaștem mai mult decât ne cunoșteau proprii noștri părinți. Dintr-o joacă banală am ajuns să fim împreună. Respectul reciproc ne-a făcut să ne îndrăgostim. Sau poate asta am vrut eu să cred. În momentul de fața știu că totul a fost o mascaradă. Cel puțin din punctul meu de vedere. L-am apreciat dintotdeauna pe Tudor. Nu vreau să credeți că am fost o curvă. Poate din acest respect și dorința de a nu-mi pierde un prieten adevărat, am ales să accept propunerea lui de căsătorie. Recunosc, am plâns în seara dinaintea nunții. Și nu vorbesc aici de emoțiile și incertitudinile pe care orice mireasă le are. Eu știam exact ce am de pierdut. Libertatea după care tânjeam atât de mult. Libertatea de a-mi găsi adevărata iubire. De fapt iubirea mi-o găsisem și nu era altcineva decât cel mai bun prieten al celui care urma să fie soțul meu. Ceea ce a urmat este o poveste ridicola. Sub falsele pretexte că vreau să mă întâlnesc cu cea mai bună prietenă a mea Emi, ieșeam din casă, lipsind uneori chiar și o noapte întreagă, doar ca să mă întâlnesc cu Mihai. Îmi amintesc prima noastra întâlnire ca și cum ar fi fost ieri. Tudor nu a reușit să își ia concediul mult așteptat și a trebuit să plec decât cu Emi la mare. Și minune… În prima noapte petrecută pe plajă m-am întâlnit cu Mihai. Eram doar noi pe o plajă pustie în sunetele chitării, cu picioarele afundate în nisip, așteptând un nou început. Ne-am acordat dreptul la visare. Și ce ar fi mai plăcut decât o tequila sunrise în fața și valurile urlând în surdină? Un final neprevăzut, un alt drum fără întoarcere, un alt tren... Dar deja se face târziu. Ar trebui să îmi pun ordine în gânduri. De mâine seară visul va deveni realitate. Am intrat în dormitor unde soțul meu deja adormise. Înca mă întrebam cum de am putut lăsa să se întâmple una ca asta. M-am așezat în pat suspinând și am încercat să adorm. - Ce ai femeie acum? Nu îmi spune că te-ai supărat că am întârziat și eu puțintel… acolo… Mai beau și eu o bere... sunt bărbat… Nu mă poți priva de această plăcere. Că doar nu am plecat de acasă. - Nu am nimic… serios… sunt obosită … Lasă-mă să dorm. - Ahhh mai faci și figuri acum??? Eh lasă că vezi tu… Toată ziua nu știi decât să îmi scoți ochii. De ce m-ai mai luat de bărbat dacă știai că sunt… bărbat? - Tudor, ești beat… Serios… continuăm discuția asta altă dată. Nu am chef. - Pei normal… Tu nu ai niciodată chef de nimic.. - ……… - Ahhh taci, da? Pei normal, că știi că eu am dreptate. Pei normal că am dreptate. Eu sunt bărbatul în casă. Eu am dreptate… - Auzi? Þi-ai dori vreodată să mă vezi moartă? - Ahhhh… ce? Adică... moartă… moartă? - Da. Ai vrea să mă omori? - Ce e cu întrebarea asta Beatrice? Hai că mă doare capul. Noapte bună. - Noapte bună… M-am trezit brusc. În același pod vechi, cu aceeași hârtie mototolită în mână. Cunosc sfârșitul chiar înainte să fii început totul. Târziu, în septembrie, priveam în sufletul meu, rătăcindu-mă pe potecile mult prea întunecate. Speriată îmi puneam aceeași întrebare: oare l-am dezamăgit? Oare iubirea mea nu a fost îndeajuns? Þigarea mi s-a terminat. Ultimul fum a fost tras și mi-e teamă să-l expir, mi-e teamă să-l las să zboare, pentru că atunci totul se va fi terminat și voi rămâne singura în toamnă, Am închis ochii pentru o secundă încercând să uit de toate. Când i-am deschis, m-am trezit iar în patul meu de acasă. Tudor adormise. Deși întuneric în cameră, ochii mă usturau de parcă mii de neoane mi-ar fi luminat în față. Pulsul îmi creștea cu fiecare secundă, iar tot corpul îmi tremura din rădăcini. Am încercat să mă calmez, m-am zvârcolit în pat mai rau ca un pește prins în năvod. În timpul ăsta, Tudor dădea semne clare că doarme. Sforăitul lui ar fi putut trezi la viață o întreagă generație ucisă prematur. După o oră de frământări și întrebări fără un răspuns clar, am adormit la loc. Deschizând ochii, m-am găsit pe mine în viitor. Într-o cameră prea mare și prea întunecată. Era răcoare. Pesemne că toamna își făcuse apariția. M-am ridicat din pat și mecanic mi-am aprins o țigară. Începe să se audă vechea piesă. M-am dus la geam iar vântul târziu de toamnă a început să îmi fluture părul despletit și rochia albă de noapte. Din greșeală am lovit ceva. Zgomotul de cristale sparte a ucis liniștea din cameră. Era o poză înrămată cu mine și cu Mihai, poză făcută în prima seară din concediul petrecut împreună la mare, pe plajă. Brusc pașii m-au purtat departe… simțind cum las umbrele în spate, cum regretele nu mă mai pot lovi ca o secure. Am ajuns într-o cameră de hotel, mult prea familiară, unde m-am găsit pe mine cu câteva luni în urmă liniștindu-mă în brațele lui Mihai. Am început să plâng, simțind cum timpul trece pe lângă mine iar eu mă comport asemenea unui om infirm. Fusese povestea mea. Am simțit cum hăul se deschide iar eu sunt în cădere… și nu e nimic de care să mă prind, nimeni să mă ajute. Nu sunt încă pregătită să continui. M-am trezit mai speriată decât prima oară. Oare acela să fie finalul? Nu! Nu are cum. Ce păcat strămoșesc sunt obligată să îl răscumpăr? Am fugit în bucătarie sperând să mai găsesc o țigară și să îmi fac o cafea fiebinte. Adrenalina îmi pulsa sângele în vene din ce în ce mai mult. După câteva minute de tăcere monumentală, m-am hotărât să pun apa la fiert pentru cafea. Þigarea deja se fumase singură. Uitasem de ea. În living, aceleași poze mă urmăresc violent. Peste tot erau poze reprezentând fericirea aparentă dintre mine și Tudor. Câtă lașitate, cât de patetic și de copilăresc totul. Nu am aprins lumina. Camera era deja luminată de luna ce mă privea fără o expresie aparentă. M-am așezat la birou, cu cafeaua într-o mână și țigarea în cealaltă. Tremuram atât de tare încât nu observasem că deja vărsasem jumătare din cafea pe foile împrăștiate pe masa de lucru. Suspinând am luat un pix și am început să îi scriu biletul de adio, soțului meu. Îmi pare rău că trebuie să îl dezamăgesc. A trăit cu senzația că va rămâne în povestea comună. Un joc psihologic, un test la care m-a supus... și l-am supus... am fi putut să scriem o carte despre asta. Iluzii, obsesii, promisiuni și alte filosofări d-ale noastre spuse la trei dimineața. Am reușit să ne demonstrăm ceva? Cred că am reușit doar să întoarcem imposibilul pe dos… orice ar reprezenta asta... poate un răsărit de soare la 12 noaptea... poate o ninsoare în mijlocul verii sau poate o după amiază fără apus. Ce ciudat... cum de am ajuns aici? Înca mă gândesc cum de am reușit să îmi folosesc toate mijloacele și energia de care dispuneam pentru o cauză pierdută. “Iubește-mă mai puțin decât ieri și învață să mă lași să trăiesc. Urăște-mă azi, nu mâine. Sunt cutia plină de regrete a visului tău. Nu sunt perfectă. Știu asta și nici nu încerc. Sunt realitatea crudă sau poate doar produsul imaginației tale. Și ce dacă îmi place să visez? Și ce dacă visez să zbor? Și ce dacă visez să zbor departe de tine? Ai uitat cum visai să zbori cu mine în trecut? În trecutul rece și crud... Ziua în care voi fi pentru tine și tu pentru mine nici nu există. De ce să ne lăsăm pradă amăgirii? De ce să ne complacem în starea de incertitudine ce ne înconjoară? Hai să fim doi copaci singuratici, fiecare în colțul lui de lume. Hai să trăim singuri pentru totdeauna, blestemați să ne purtăm crucea... să murim în lumina în care odată ne-am născut. Plini de speranța că poate undeva, acolo... vom fi iar doi copii sinceri și nevinovați în brațele destinului. Speranța e singurul lucru palpabil ce ne leagă. De ce am vrea noi să fim altfel? De ce ne-am considera zei? Doar pentru satisfacția pseudonimului? Suntem oameni simpli. Și a venit momentul să înfrunți realitatea. Am avut totul... mai puțin visul nostru. Iluzia nu reprezintă o împlinire. Alungă-mă de lângă tine azi, nu mâine. Iartă-mă dragul meu…” Uitasem cum era să văd un răsărit. Uitasem să zâmbesc. Pentru prima oară după mult timp, un zâmbet se lupta cu mine să iasă la suprafață. Dar nimic din ceea ce este parcă rupt din paradis nu durează. Un zgomot puternic m-a făcut să scap ceașca de cafea pe jos. Tudor se trezise. Încă mahmur, începu să facă scandal. - Beatrice!! Beatrice!!!!!!!! - Da… Aici sunt… ce s-a întâmplat? - Unde ai fost as`noapte? Ai plecat cumva să te întâlnești iar cu Emi? Că așa mă minți de atâția ani. Că te vezi cu Emi… Cu cine îți petreci nopțile? Spune!! Spune-mi!!! - Tudor… - Nici un Tudor!! Ai depășit orice limită!!! Îți jur că te omor în bătaie!! Am ajuns de râsul tuturor? Eu stau la servici și tu umbli cu alții??? - Tudor! Încetează… Nu am fost plecată nicăieri. Am stat aici, în sufragerie toată noaptea… - Nu mai plânge!! Nu mă impresionezi!! - Dar… - Nici un dar!!! Să nu te aud. Încearcă să nu îmi stai în drum dimineața asta. Am o zi importantă la serviciu. Mi s-a finanțat un proiect. Continuăm noi diseară… - Tudor, dar… - Să nu te aud!!! Dispari în clipa asta din fața mea până nu îți dau o palmă. - Ce să faci? Să dai în mine? Îndrăznește! Nu am apucat să termin ce aveam de spus că Tudor s-a repezit ca o fiară asupra mea, lovindu-mă cu putere. Nu îmi mai amintesc nimic după aceea. M-am trezit din leșin patru ore mai târziu. Telefonul probabil suna de ceva timp. M-am uitat în jur, dar aparent Tudor deja plecase. Telefonul încă suna. - Alo? - Alo! Beatrice! Ce s-a întâmplat? Emi la telefon. Te sun de câteva ore! De ce nu mi-ai răspuns? Alo! Beatrice! De ce plângi? - M-a bătut… - Poftim? Cine? - Tudor… nu știu … cred că bănuiește ceva…a venit băut aseară… și azi dimineață... tot ce îmi amintesc e că a început să mă lovească. Am leșinat și abia acum mi-am revenit… - Beatrice... calmează-te… nu uita că vei lăsa totul în urmă… ai uitat că diseară pleci? - Nu… cum aș putea uita asta? Hai te rog… vorbim mai târziu… sună cineva la ușă… - Mda... bine… Să îmi trimiți o vedere. - Termină cu ironiile Emi! - Ah nu draga mea... nu eram ironică… Dar vorba aia… voi fi singura ta legătură cu realitatea. Ești cam pierdută în ultima vreme. Cu toata povestea asta parcă ruptă din Rai… Dar ce drept am eu să te judec? - Exact! Nici unul! La revedere! Ai uitat ca singura mea realitate o reprezintă Mihai? - Da da da... cum spui tu... să nu-mi spui că nu te-am avertizat. Hai pa! Mi se răcește cafeaua. De fapt nu suna nimeni la ușă. Aveam nevoie de puțină liniște, aveam nevoie să mă trezesc la realitate. Am făcut bagajele în grabă… nu am apucat să îmi iau decât câteva haine cumpărate de mine… tot ceea ce ținea de banii lui Tudor le-am lăsat în dulap. Nu am vrut să am alături de mine dovada unei … crime… omorâsem iluzia dintre noi doi. Pe la ora 18, înainte ca soțul meu să ajungă acasă de la muncă, am chemat un taxi și am plecat înspre gară. * Pierdută într-un trecut sumbru stă cutia de lemn, ușor prăfuită. E ciudat cum anii au trecut și nu le-am simțit lipsa decât acum. De ce acum? Nu știu.. Poate pentru că acum simt că încep o viață nouă, orice ar însemna asta. Mă despart de tot ce a însemnat trecut. Închid cutia de lemn și prefer să îi dau foc decât să o mai am în fața ochilor. M-am prefăcut prea mult. Am dat dovadă de prea multa ipocrizie. Dar gata. Prefer să mă detașez, și acum, după mulți ani să stau liniștită, în așteptarea răsăritului. Timpul nu a uitat să treacă nici peste mine. Stând în fața oglinzii descopeream încă un rid pe lângă celelalte câteva descoperite ieri. Să mai oftez? Să mai încerc să îmi plâng de milă? Pentru ce? Eu sunt nebuna care a renunțat la tot. Să mai încerc să strig? Nu mai are rost… deja întrebările se lovesc violent de mine. Nu mă mai întreb când, unde și mai ales de ce am avut cinci ani până în ultima clipă. Asemenea unui copil pe care îl ademenești cu o acadea, așa am fost eu amagită de o falsă realitate. În ce realitate ajunsesem? Aceea în care Emi era amanta lui Mihai. După șase luni de la fuga mea de acasă, el m-a părăsit și s-a însurat cu cea mai bună prietenă a mea. Nu mi-a dat nici un motiv. Și-a cerut scuze și mi-a întors spatele. Atât! O realitate crudă în care Tudor s-a sinucis în ziua în care eu am fugit de acasă. Vă întrebați ce m-a durut cel mai tare? Nu faptul că prietena mea cea mai bună m-a trădat. Ci faptul că m-am lăsat pradă obsesiei. Crezând că îl iubesc pe Mihai, am comis cea mai mare crimă. Mi-am lăsat copilul să crească fără tată. Ce e mai dureros e faptul că toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă eu aș fi realizat mai devreme că Tudor îmi era singurul prieten adevărat, îmi era frate, tată și mai presus de orice soțul meu. Bărbatul care ar fi făcut orice pentru mine. Bărbatul care s-a sinucis la aflarea veștii că l-am părăsit. În momentul respectiv nu înțelegeam, sau nu vroiam să înțeleg. Am fost prea oarbă. Abia acum conștientizez totul. Și anume faptul că l-am iubit și l-am pierdut dintr-o prostie. Sau poate că nu l-am pierdut. Nu poți pierde ceva ce nu ai avut niciodată. Poate că el e încă acolo, în sufletul meu, la fel de temător ca în clipa în care l-am cunoscut. Nu vreau să vă dau lecții de viață. Cred că nici nu aș fi în stare. Nu vreți să credeți în mine? De ce? Sunt dovada clară că inconștiența naște monștri. Am încercat să mă joc cu viața. Și singura răsplată a fost o palmă primită ce m-a lăsat fără un adăpost pentru micile mele dorințe și plăceri. Acum nu mai este vorba de ceea ce mi-ar face plăcere ci de ceea ce este obligatoriu. Aparent viața nu este plină de fluturași și de balonașe roz. Cel puțin nu a mea. Atârn de un fir de ață. Încerc să fac singurul lucru bun din viața mea. Și chiar o fac din suflet. Pentru prima oară în existența mea, nu mă mai gândesc la persoana mea. Ci la cea căreia i-am dat viață. Deja trăiesc cu păcatul unei sinucideri. Nu aș suporta încă o crimă. Aș prefera să îi ofer ei tot ceea ce a mai rămas bun din mine. Eu nu mai am nevoie. Mi-am trăit povestea. Este rândul ei și încă mă lupt ca acest basm să aibe un final fericit. Nu încerc să public o carte și nici să iau vreun premiu. Nu îmi doresc decât o a doua șansă… Aș vrea ca măcar Nicole, fiica mea, să nu greșească. Și să trăiască viața de care eu nu m-am putut bucura. Datorită ei, nu am renunțat și am reușit să merg mai departe. Pentru ca ea să aibe o viață mai bună. Crescută fără tată, a simțit mereu lipsa unui bărbat în această familie. Îmi este teamă de greșelile pe care le-ar putea face. Are aceeași vârstă pe care eu o aveam când l-am întâlnit pe Tudor… Și când mă gândesc că la vârsta ei, a devenit văduvă și și-a pierdut copilul, nu pot să nu mă învinovățesc. Observ că suferă de două ori mai mult decât am suferit eu. De ce copiii sunt obligați să plătească greșelile părinților? Au trecut trei ani de când nu a mai zâmbit. Parcă îmi plăcea de ea mai mult când era în liceu și făcea tâmpenii. Măcar era fericită și știa să se păzească de pericole. Era un copil inocent și vesel. Dar acum… Nu știu ce să mai fac. ȘAH MAT S-a terminat și filmul. Cred că e trecut de 12 noaptea. Dacă e așa, înseamnă că… e prima zi din toamnă… înseamnă că s-au împlinit trei ani. Oh Doamne… Dă-mi putere să rezist. Pentru prima oară după mult timp, m-am întins în pat. Câte amintiri îmi revin în minte… Îmi amintesc cum mă întindeam pisicește și te priveam cum stăteai în dreptul ușii. Ai fi sărit în momentul ăla lângă mine, dar îți plăcea să mă lași să aștept. Apoi, te puneai lângă mine în pat și mă îmbrățișai. Îți lipeai corpul de coapsele mele goale și tăceai. Doar mă priveai. Doamne cât de dor îmi este să stau lângă tine și să tăcem amândoi. Treceau nopți întregi fără să ne vorbim sau să facem dragoste. Doar stăteai lângă mine și mă îmbrățișai. Instinctiv am îmbrățișat perna de lânga mine imaginându-mi că este el. Este totul atât de rece și de lipsit de viață. Am început iar să plâng. În hohote, așa cum nu mai reușisem să plâng de câteva luni. Tremurând m-am ridicat din pat și m-am apropiat de pian. Nu l-am dezvelit. M-am așezat lângă el și am tăcut. Am rămas acolo câteva ore bune. Deja se făcuse dimineață. Nu am avut puterea să privesc răsăritul. Obișnuiam să îl privesc doar cu el. Singură, e ca și cum tabloul nu ar fi complet. Nu aș putea face una ca asta. Mi-am aprins o țigară, mi-am luat cafeaua lângă mine și am îndrăznit să dezvelesc pianul. Îl priveam atât de confuză. Îmi treceam vârful degetelor pe deasupra clapelor, fără a avea curajul să le apăs. Aveam o stare ciudată și aveam impresia că atingându-l i-aș fi provocat durere. Și atunci ce ar fi trebuit să fac? Să continui să cânt sau să mă îndepărtez? M-am îndepărtat. Am îmbrăcat rochia de mireasă, m-am aranjat, mi-am pieptănat buclele și m-am dus pe balcon. Începuse iar să plouă. Și nu puteam să nu îmi amintesc de cuvintele lui. Știam că mă vede. Aș fi sărit atunci. Aș fi sărit în gol și m-aș fi strivit de asfaltul rece. Ploaia m-ar fi putut îmbrățișa așa cum o făcea el. Și nu era decât toamna. Un anotimp al nostalgiilor. Ce putere aș avea eu ca om simplu să mai schimb ceva? M-a sunat iar mama să mă anunțe că vine. Femeia asta nu mai încetează? De ce dracu nu mă lasă să mă consum singură? În liniște? Nu, în ploaie… În delir? Nu… doar în nebunie. În timp ce o așteptam pe balcon încercam să îmi reamintesc de jocurile copilăriei. De puținele Crăciunuri petrecute cu mama. De emoțiile despachetării cadourilor. De mersul la biserică… Nu … de asta nu îmi mai amintesc. Am impresia că a trecut un secol de când nu am mai călcat pragul bisericii. Într-un final de poveștile despre tata, de mătușa… mătușa… sau mama mea adoptivă. Nu. De ea nu vreau să îmi amintesc. M-a trădat. Încă mai am în mine sufletul de copil părăsit. Încă sunt o egoistă și nu înțeleg de ce a mai vrut un copil. Nu mă avea pe mine? Au trecut cred că 45 de minute în care mi-am amintit de copilărie. Un țipăt a spart liniștea dimineții. Când m-am uitat în fața blocului, am încremenit și un strigăt surd a ieșit din mine. Avusese loc un accident aparent destul de grav. O femeie fusese călcată de mașină. Am încercat să mă uit mai bine. Vedeam moartea iar, în prima zi din toamnă. Auzeam vocile grave ale oamenilor dar nu înțelegeam nimic. Puțin mai târziu am aflat că mama era victima. Murise în drum spre spital. Am fost o proastă. O lașă. Nu am avut curajul să cobor. Nu am avut puterea să mă duc la spital după ea. Mama… Singura ființă care mă mai iubea acum... murise. Doamne nu! Cu ce am greșit? De ce a plătit cu viața ei? Am iubit-o. Am iubit-o enorm. Știu că eu sunt cea care va urma. Acum eu sunt cea care își mușcă pumnii și își dă duhul plângând. Aș fi putut profita de clipele în care mi-a fost alături. Dar am respins-o mereu. Am fugit de ea. Am fugit de tot ceea ce era curat și bun lângă mine. Tot ceea ce sunt și fac acum reflectă imaginea ei în mine. Sunt ca ea. Sunt ca mama. Dar ochii ei nu mai oferă lumină și dragoste. Așa cum omori un fulg de zăpadă în palmă, așa a fost strivită viața ei. Viața mea. De-ai putea să mă vezi acum mamă, cum plâng. Să mă auzi numai pentru o clipă cum îți cer iertare. Cum zgârii pereții cu unghiile până încep să sângerez. Încă te mai caut. Unde ești? De ce nu mă iei în brațe așa cum făceai când aveam cinci ani? Am vrut să îți spun atâtea. Poate dacă m-ai fi auzit, nu ai mai fi plecat. Þi-aș fi spus că te iubesc. Þi-aț fi mulțumit pentru nopțile în care nu dormeai și plângeai lângă patul meu ca să mă însănătoșesc. Chiar dacă nu ai fost mereu lângă mine știu că mi-ai vrut binele. Știu că tot ce făceai, făceai pentru mine. Știu mamă. Știu totul. Chiar dacă nu ți-am spus-o niciodată. O Doamne cât aș vrea să fii acum lângă mine și să îmi săruți fruntea palidă. Cui mă lași mamă? Cui? Sunt singură! Acum mai bine de șapte ani, un prieten mi-a spus: ” Am cunoscut un om normal. Un om care are un copil pe care-l iubește ca pe ochii din cap. Nu că este de apreciat, ci ar trebui să i se ridice o statuie. Nimeni nu poate să mai facă ceva pentru tine chiar dacă ar vrea, pentru că deja ești sufletul mamei tale. Copilă, bucură-te. Ai de ce. Mama, familia sunt lucruri pe care nu le apreciezi acum, dar pe care le vei aprecia mai târziu. Ai grijă de ea, pentru că și ea are grijă de tine.” Acum ea a plecat și nu stiu de ce. Nici nu a apucat să își ia la revedere. Am rămas un copil al nimănui. Și poate că până la urmă voi fi uitat totul. Poate voi ierta greșelile nevinovaților... Cu privirile pironite în pământ... voi încuvința ușor din cap și voi accepta măcelul. Noaptea își va pierde misterul și ziua va deveni banalitatea ieșită din comun. Toate astea... pentru a mă îndrepta nedumerită pe alte poteci, mânată de prostia incurabilă. Unde voi fi ajuns când voi conștientizat că sunt doar o păpușă frumos mânuită de necunoscut? Pierdută în trecutul rece, nu pot conștientiza destinația. O nebunie maltratată de propriile temeri și iluzii incerte. Crime, dezgust, teamă, lașitate. Nimic mai mult. E destinul ce nu poate fi schimbat. Sunt o păpușă ucisă prematur. Am acceptat să merg la înmorâantare. Am spus vreodată cât de mult le urăsc? Se aseamănă cu primele zile de toamnă. Nu am avut puterea să fac pregătirile așa că am lăsat totul în seama unei prietene de-a mamei mele. Mi-e mai simplu așa. După mult timp, voi fi obligată să ies din casă. Nu am fost nici la priveghi. Nu aș suporta să văd niște străini îmbrăcați în negru care plâng la căpătâiul mamei mele. Pentru ce? Nici unul nu a avut parte de dragostea ei. Nici unul nu a văzut-o pe mama așa cum o vedeam eu. Un mic polițist îmbrăcat în haine de damă. Dar era așa de dulce. Așa de senină. Atât de… M-am trezit foarte devreme. Am făcut o baie fierbinte, mi-am băut cafeaua în liniște iar mai apoi am căutat o rochie neagră, simplă. Am găsit una cu o croială clasică, până peste genunchi, fără decolteu și cu o mică fundă neagră ce se lega în jurul gâtului.Mai decentă de atât nu am găsit. Am încălțat o pereche de pantofi mai vechi, mi-am pieptănat părul iar mai apoi mi-am pus o pălărie neagră cu borurile mari și cu un mic voal ce îmi acoperea fața. Deși tristă, cu ochii umflați de la atâta plâns, fără un zâmbet care să îmi mai lumineze fața, privirea mea încă avea strălucirea. Acea strălucire pe care o vedeam pe ascuns în ochii mamei mele atunci când mă vedea fericită. Nu știam că acea zi avea să îmi schimbe viața într-un mod radical. * Doi pași... un pas... tremurând trec pragul. Ușa masivă se închide cu zgomot în spatele meu. Decor funebru... puținele raze de soare luminează vag pereții. Casa părintească nu mai arată așa cum o știam eu. Totul îmi pare atât de străin. Toate oglinzile și geamurile sunt acoperite cu pături, covoarele au fost scoase, iar ceea ce ar fi trebuit să fie pentru mine un refugiu, a devenit un local plin de necunoscuți îmbrăcați în negru care beau cafele și fumează. Unii dintre ei zâmbesc atunci când pășesc în cameră. Alții încep să șușotească, iar alții chiar să îmi ignore prezența. Sunt o străină în propriul meu refugiu. Am salutat respectuos și am rostit cuvintele “Dumnezeu s-o ierte”. Pentru ce să o ierte? A fost cea mai bună mamă de pe pământ. Cea mai blândă ființă. Cât de patetic! Nu pot să cred. La căpătâiul mamei mele se află Emi și Mihai. Cei care au rănit-o cel mai mult. Cei care i-au distrus viața mamei mele. Ce mai caută aici? De ce nu o lasă să moară în liniște? Nu m-am putut abține să nu îi ating cu o privire contrariată. Au înțeles și s-au îndepărtat. Câteva persoane pe care nu le cunosc au început să plângă și să mă vorbească de rău, de parcă nu aș fi fost prezentă. “- Săraca fată. A rămas singură pe lume… - Dar lasă dragă, că nu e un copil. E om în toată firea. O răsfățată, din câte am auzit. Nici nu a venit la maică-sa la spital. Câtă nerușinare! - Am auzit că e văduvă… și și-a pierdut și copilul - O răsfățată. Să o pedeapsească Dumnezeu pentru câte probleme i-a făcut maică-sii. Beatrice se ducea la ea să îi facă de mâncare. Atunci și-a găsit biata sfârșitul… “ Hei ce-i asta? Chiar sunt invizibilă? Cât urăsc babele senile care vin la o înmormântare doar ca să se îndoape cu mâncare și să bârfească. Dacă ar știi ele ce viața am dus… și cât am suferit… și cum biata mamă…. Mamă… Unde te duci? După ce a venit preotul și a ținut slujba, am mers la cimitir. Mă aflam în primul rând. Nu mai aveam puterea să plâng, așa că băbuțele au început iar să vorbească “ O lacrimă nu varsă pentru femeia care i-a dat viața. Să o blesteme Dumnezeu! ” Am rămas lângă mormânt până când a fost acoperit de pământ. Biata mea mamă, s-ar fi contrariat să vadă câți prefăcuți a avut în preajmă. O compătimesc. Nici nu s-a uscat bine pământul pe sicriu și oamenii deja au uitat de existența ei, renunțând la fețele posomorâte și râzând cu gura pâna la urechi. Unii vorbeau despre politică, alții despre petrecerile ce urmau iar doamnele cochete îmi comentau vestimentația și coafura. Alți domni, mai discreți mă priveau cu coada ochiului, măsurându-mi și cântărindu-mi din priviri frumusețea pură și formele rotunde. Am simțit o mână grea pe umărul meu. M-am întors dar nu l-am recunoscut pe bărbatul ce se afla în spatele meu. - Bună Nicole! Condoleanțe. Probabil că nu mă cunoști. Sunt Domnul Vlase, șeful mamei tale. Vreau să știi că dacă ai nevoie de orice fel de ajutor din partea mea, nu trebuie să eziți să îmi ceri. Am respectat-o mult pe mama ta… și chiar am admirat-o în secret. Se vede că ai moștenit frumusețea de la ea. Chiar și privirea. - Dar… nu… mulțumesc… nu… - Ești confuză acum. Lasă. Uite cartea mea de vizită. Mă poți suna la orice oră din zi și din noapte. Sunt la ordinele tale. A încheiat brusc conversația, îndesându-mi în buzunar cartea lui de vizită. Într-un mod subtil, mi-a atins șoldurile. Nu pot să cred că încearcă să se dea la mine. Acum, aici. Ce mârlan. După acest incident, tot mai mulți bărbați veneau la mine și îmi îndesau cărțile lor de vizită în buzunar, aruncându-mi priviri care de care mai perverse și mai libidinoase. Mi s-a făcut scârbă. Nu pot să cred în ce lume trăiesc. Ce oameni mă înconjoară. * Uneori stăm singuri pe balcon, cu țigarea și cafeaua lângă noi și medităm. La ce? La viitor… cred. Asta am făcut eu acum doi ani, după ce mama a murit. Se spune că ești cu adevărat liber să alegi ce vei face cu viața ta, abia atunci când nu mai ai nimic de pierdut. D-asta am ajuns acum, la 24 de ani, să locuiesc într-un hotel de patru stele în centrul Bucureștiului. Cum de îmi permit? Dragii mei…nu am mai vorbit de mult. În momentul de față am bani cât să îi cumpăr pe toți patronii corupți din țară. Nu mă mai pot înjosi să port aceeași pereche de pantofi de mai mult de trei ori, iar garderoba mea ocupă mai mult loc decât cea a 100 de persoane. Am ajuns damă de consumație dintr-o curiozitate proastă. Dar pot spune că îmi place. Am tot ce îmi doresc. Nu mai caut dragostea, familia, prietenii. Am bani cât să mi le cumpăr pe toate, dar nu am nevoie. Sunt liberă acum și nu mă mai las călcată în picioare de nimic. Poate doar de meseria mea. Da, nu vă mirați! Am făcut o meserie din toată treaba asta. M-am schimbat. Nu mai sunt aceeași Nicole, lumea nu mă mai recunoaște pe stradă dar e mai ok așa. Sunt blondă acum, cu șuvițe brunete, port mereu lentile de contact verzi, iar stilul vestimentar diferă mult de cel avut în urmă cu câțiva ani. Și poftele sunt altele. Spune-mi că vrei să ne-o tragem și o să fac pe inaccesibila. Nu că nu mi-aș dori, dar e mai palpitant când joc rolul virginei. Insistă și vei avea parte de aceeași indiferență. Poate poate te gândești să vii înspre mine, să îmi dai o palmă și să mă lipești de perete. Să mă strângi de gât și să începi să mi-o tragi cu ură. Da, asta îmi place acum. Spune-mi direct ce îți dorești de la mine, iar eu îti voi oferi totul, chiar și un mic bonus. Da, tânjesc după penis, să îl sug, sa îl ling, să te zgârii pe spate până te aud că gemi. Aceasta este cartea mea de vizită și o recunosc cu zâmbetul pe buze. Sunt o femeie care adoră să facă sex. O nimfomană care întrece orice fel de așteptări. Nu am făcut încă sex cu o altă femeie, deși sunt în căutarea uneia perfecte. Ar fi absurd să mă arunc asupra prietenei mele. O cunosc de prea mult timp și m-aș simți ca și când aș profana un loc sfânt. E mai interesant bărbatul cum se aruncă cu putere asupra ta. Când îi simți răsuflarea în ceafă în timp ce ți-o trage pe la spate, sau când te sufocă cu greutatea lui. Mi se rupe dacă aveți impresia că vorbesc prea vulgar. Și prafurile astea sunt de vină. Hai să vă povestesc ce s-a întâmplat cu mine în ultimul timp. După înmormântarea mamei mele am îndrăznit să îmi dau întâlnire cu toți acei bărbați care îmi îndesaseră cărțile lor de vizită în buzunar. Nu mare mi-a fost mirarea când am observat oameni însurați, cu familie acasă care îmi făceau tot felul de propuneri. Unii dintre ei chiar îmi propuneau să mă plătească pentru a-și petrece noaptea cu mine. La început am refuzat, dar după ce am vazut cât sunt dispuși să mă plătească, observându-le instinctul de prădători, am acceptat, tocmai pentru a-i stoarce de bani. După un an am vândut casa în care stăteam, am închiriat casa părintească unor studente din provincie, iar eu m-am mutat la acest hotel. Cine sunt acum? Femeia pe care restul suratelor o urăsc. De ce? Pentru că bărbații lor mă vor și mă au. Nu am un nume. Sunt cine vei vrea. Nu am nici vârstă- am atât cât vrei. Când aveam 16 ani mă vedeam o femeie în toată firea. Fandosită, machiată, parfumată. Acum, mă văd ca pe un copil dornic de joacă. O răsfățată care nu doarme mai puțin de 10-12 ore pe zi și nu petrece mai puțin de două ore în baie. Mai mult de atât nu pot să stau în cadă, pentru că sincer, la cum mă cunosc, mi-e teamă că aș adormi acolo. În timpul liber sunt o femeie normală care merge la cumpărături, se aprovizionează noaptea cu pungi de chips-uri și înghețată și privește un film lacrimogen. Dimineața îmi beau cafeaua și îmi fumez țigarea ca orice om normal. Dimineață la mine înseamnă după ora 12. Până la ora două stau și savurez cafeaua amară și abia apoi mă pun să mănânc ceva. Mi-am zis mereu să fiu mai atentă la alimentația mea, dar deh… ce să-i faci... vechile obiceiuri nu se uită. Nu îmi programez niciodată întâlnirile mai devreme de ora șase seara. Vreau dimineața doar pentru mine. * Hmm la dracu`… e așa dezordine aici. Am plecat în grabă azi dimineață și nu am mai apucat să îmi aranjez hainele. A fost una din partidele în care clientul m-a rugat să fiu îmbrăcată cât mai provocator. Nu înțeleg de ce mi-am dat silința atât. Chiar nu obișnuiesc asta. Dar acum mi-a luat trei ceasuri să îmi găsesc ținuta perfectă. Eh, bine, nu am de ce să mă plâng. Pentru cele două ore petrecute în compania “galantului” domn am câștigat 2000 de euro. După o partidă în care m-am simțit cea mai mare târfă, mi-am luat banii și am plecat. Ne întâlnisem acasă la el, undeva în spatele Magazinului Unirii. Mă aștepta în casă, complet gol. Nu am avut timp să reacționez. Nu am avut timp nici măcar să intru ca lumea în cameră. Ființa aia libidinoasă de 45 de ani s-a aruncat asupra mea asemenea unei fiare. E ciudat cum am momente când din vânător ajung vânat. În alte cazuri nu mi-ar displăcea. Dar acum… a fost altfel. Dezgustul pusese stăpânire pe mine încă de la plecarea de acasă. Am avut o intuiție foarte prostească în privința întâlnirii, tocmai pentru că era la o oră matinală, dar totuși m-am dus. Când s-a năpustit asupra mea nu am putut decât să îi simt mirosul de parfum ieftin și al alcoolului băut în așteptarea mea. Încerca să mă acopere cu sărutări dulci, însă tot ce reușea era să mă umple de salivă urât mirositoare. Era deja asudat de la atâta efort așa că mirosurile deveneau de nesuportat. Pielea îi devenea lipicioasă iar grohăiturile scoase sub formă de gemete mă transportau în cel mai groaznic coșmar al meu. Însă e în atribuțiile mele să afișez un zâmbet satisfăcut și să încep să gem ca și când aș avea parte de cea mai tare partidă de sex. În momente de genu încerc să îmi blochez realitatea. Închid ochii și îmi țin respirația, imaginându-mi că sunt în pat cu Marius. În fiecare partener încerc să îl regăsesc pe el. Încerc să îmi amintesc cum mirosea pielea lui. Să îmi amintesc cum reușea să mă îmbrățișeze și să mă sărute. Mă simt ca o idioată când încerc să îi profanez amintirea. Dar sunt o curvă, nu? Asta mi-e meseria. Mă frec, sug, mi-o trag….și... cam atât. Dețin o limbă care știe când să lingă, niște buze care știu când și cum să sugă, o privire de sclavă sau de stăpână când este cazul și mâini care știu cum să atingă și cum să apuce. Eu sunt femeia care nu își întreabă bărbatul dacă a doua zi merge la piață, sau ce cadou să îi cumpere celui mic. Nu sunt nici femeia care să își piardă soțul de sub nas, doar pentru că face sex o dată la două luni și atunci doar pentru 10 minute în poziția misionarului. Mi-e milă de bietele neveste. Dar fiecare își scrie singur destinul, nu? Eu le îndeplinesc cele mai murdare fantezii, îi ascult atunci când au o problemă și joc zeci de roluri. Doar pentru ei, clienții mei. Există două reguli de aur, nu? Prima spune că de fiecare dată, clientul are dreptate. A doua, că atunci când nu are dreptate, se aplică prima regulă. La naiba cu toate regulile și afacerile astea de mii de euro. La naiba cu tot... Cum de am ajuns aici? Cum de am revenit la obiceiurile avute la 16 ani? Roata se întoarce, nu? Ajungem de unde am plecat. Pentru ce am făcut asta? Ca să mă laud că mi-am tras-o cu cei mai importanți bărbați din țară? Că am supt penisurile celor mai doriți bărbați? Sau pentru bani și plăcere? Am încercat doar să mă eliberez. Să ajung la limită. Să mă ridic atât de sus încât căderea să îmi fie fatală. Am fost prea lașă să mă sinucid după moartea celor trei persoane pe care le-am iubit., așa că am ales o cale mai ușoară. Exces până la final. - Domn`șoara, ești bună rău! La modul în care te-aș cumpăra ca să ne-o tragem zilnic! - Mda. Mersi, e în atribuția mea să îmi fac clientul să se simtă ca un rege! - Curva dracu`! Adică ai mimat totul? - Eu nu mint niciodată! - Câți ani ai? - Atât cât vrei! Pot să am 20, 27 , 35 sau chiar 17! - Nu mă mai duce cu zăhărelul! Nu îmi vinde mie gogoși d-astea! Nerecunoscătoareo! - Dar dragul meu, am o întrebare. Þi-a plăcut? - Ai mimat? - Poate că da, poate că nu! - Þi-aș trage-o chiar acum până nu te mai ridici de jos și mă implori să mă opresc! Târfo! - Dar târfa asta te-a satisfăcut! Târfa asta a ajuns mai sus decât toate nevestele la un loc! - Târfo! Ești doar o târfă ieftină! Ești un animal făcut din câteva țoale de firmă, puțin parfum și miros de cafea și țigări! - Sunt cafeaua care te trezește la viață! - Ești doar un animal care nu e făcut să iubească! Panaramo! Am o nevastă pe care o iubesc și pentru care aș face orice! Ea e o femeie adevărată! Ea e mama copiilor mei și prietenul de nădejde! - Și atunci ce mai cauți să te întâlnești cu mine? De ce mă implori să ți-o sug și să ți-o trag până nu mai poți? - Pentru că ești o târfă! Te plătesc ca să faci asta! Pentru asta existați! Ha ha ha! Panarama dracu`! - Ai putea totuși să nu mă mai cataloghezi atât de denigrant? - Cum? Târfă? Panaramă? Curvă? Ha ha ha! I-ați banii până nu mă răzgândesc și pleacă dracului din fața mea până nu te calc în picioare! Ești un gunoi pentru mine! Un gunoi care nu știe să fie o femeie adevărată! O prostituată drogată! Dispari o dată!! Să știți că de cele mai multe ori nu îmi este dat să trăiesc astfel de lucruri. Am și clienți care mă venerează. Care mă consideră o prințesă, îndeplinindu-mi cele mai arzătoare dorințe. Chiar am momente când îmi place. Depinde foarte mult de bărbat. Îmi plac aceia fără pic de păr pe piept, cu mâinile îngrijite și privirea pătrunzătoare. Cei mai amuzanți sunt bărbații ăia plini de tatuaje care vor să o “ardă” dur în societate. Am observat că sunt niște romantici incurabili în pat. Însă rareori dau peste unul care știe să îmi bage mâna în gât și să mă tragă de păr în același timp în care mă mângâie părintește și mă sărută ca un licean îndrăgostit. Eu nu îmi fac reclamă, clienții sunt aduși la mine prin tot felul de relații. Am dreptul să îmi selectez clientela, dar uneori sunt obligată să dau și peste bădărani.Doar pentru că X m-a rugat să îl întrețin pe partenerul lui de afaceri, un om foarte influent. Și toate astea numai pentru că acel X este unul dintre cei cu care îmi place să fac sex. E ciudat pentru că am clienți cu care am devenit prietenă și cu care discut foarte multe lucruri. Foarte puțini dintre ei îmi cunosc trecutul, iar cu aceia nu fac sex . Mă plătesc din plăcerea de a sta la masă cu o fată care nu îi judecă și îi ascultă, nu doar îi aude. De dragul de a comunica cu un egal. Cu o femeie care nu își face griji că a uitat să plătească întreținerea sau că a pierdut telenovela preferată de la ora opt pentru că a vorbit la telefon. Lucrurile astea le fac într-un fel din milă, din instinctul de mamă a răniților. Am un prost obicei să mă ofer ca un pansament. Mi-am jurat de prea multe ori că nu voi mai face asta, dar iubesc prea mult situațiile în care ei vin și se cuibăresc ca niște copii nevinovați în brațele mele. Îmi lipsește prea mult un lucru al meu… de care să am grijă, probabil că asta este singura explicație logică pentru care o fac. Chiar ieri seară am avut o astfel de întâlnire. Un domn cu care îmi face o plăcere enormă să stau la discuții. Are 28 de ani, este un burlac fericit și plin de bani. Și da… are și mâinile perfecte, asta ca o mică paranteză. Mă regăsesc de prea multe ori acasă, într-un fotoliu mare desenându-i mâinile. Cred că am făcut peste 20 de asemenea desene în ultima lună. I le desenez împreunate, fumând o țigară, atingând un sân rotund. Nu știu de ce, dar mă obsedează. Sunt primele mâini perfecte. Jur că i le-aș tăia și le-aș lua la mine în apartament ca să le țin pe post de obiect de artă. Mi-am imaginat mereu cum ar fi ca mâinile alea să mă atingă ușor, să îmi mângâie sânii și coapsele, să mi se înfigă în gât… Păcat... nu voi afla asta niciodată, pentru că am făcut un pact cu posesorul lor: nu vom face niciodată sex. Ne respectăm prea mult ca să distrugem ceva ce ar putea deveni frumos. M-a dus la o recepție undeva pe Calea Victoriei. Era lansarea unei noi linii de lenjerie intimă. Am îmbrăcat o rochie neagră și lungă, crăpată într-o parte. Am încălțat noii pantofi marca Dior și am condimentat totul cu o geantă-plic verde. Evit la astfel de întâlniri brand-uri precum Chanel. E ca și cum mi-aș pune o etichetă cu “târfă” în frunte. Când am intrat în încăpere, pot spune că toata lumea și-a îndreptat atenția înspre noi. Săracii, ne credeau un cuplu fericit, proaspăt căsătoriți. Dacă ar știi ei că puștiul ăsta de lângă mine e la braț cu o târfă de lux… Nu înțelegeți greșit, așa îmi place să îl alint. Îl simt prea pur pentru societatea asta. Îl simt nevinovat ca pe un puști virgin. Am plecat de acolo puțin după ora unu noaptea în compania lui. Băusem câteva pahare de whisky așa că luciditatea îmi dădea de furcă. I-am propus să mă conducă până acasă și să ne-o tragem ca nebunii până a doua zi dimineață. Mi-a plăcut reacția lui, pentru că m-a refuzat într-un mod elegant. Mi-a înmânat banii promiși și m-a condus la primul taxi. În frigul ăla de iarnă simțeam o nevoie nebună să mă îmbrățișeze și să îi simt căldura corpului. A făcut asta și mai apoi m-a sărutat subtil, luându-și la revedere de la mine. Într-un contrast nefiresc, azi total scârbită, la ora patru după-masă, fugeam pe stradă ca o nebună. Am încetinit când am ajuns în zona Lipscani. A fost ca și când aș fi pășit în trecut. Aceleași găști de puști teribiliști stăteau la colțuri cerșind o țigară sau o gură de bere. I-am privit cu melancolie și cu un zâmbet ușor sarcastic. Poate că fata aia care stă pe bordură cu o țigară în mână, o să ajungă ca mine. Poate că peste câțiva ani, va veni și ea pe aici să revadă locul în care și-a petrecut copilăria. Sau poate nu. De fapt nici nu știu cum de am ajuns aici. Poate pentru că îmi place prea mult să fac sex și să îmi bat joc de bărbați în speranța că mă pot răzbuna că nu am avut ce mi-am dorit? E greu să dau un răspuns. Am momente când mă complac în starea asta de disperare și uit tot ce am iubit cândva. Însă nu voi afla niciodată ce am pierdut. Nu am știut cum e să fi soție, mamă sau fiică. Port mereu cu mine un zâmbet fals. Acel zâmbet de final care lasă o urmă de continuare al tristului inevitabil. Un zâmbet care te ține ocupat pentru restul zilelor. M-am întrebat mereu de ce mi-am impus existența unor motive de a merge mai departe. Poate pentru că nu am găsit nici un motiv să renunț la mascarada asta de doi bani. Mă simt un clișeu de tot rahatul. O nefericită care își vinde trupul în speranța regăsirii unui refugiu… sau a fericirii pierdute. E greu de spus ce caut. Mi-am înfășurat și mai bine pardesiul pe mine și mi-am continuat plimbarea prin timp. Ce ar fi să vă povestesc cum mă simt. Ce gândesc sș mai ales ce fac. În momentul ăsta? Mă aflu în fața unui magazin cu rochii de mirese. Mereu m-au atras magazinele astea. Nu mă întrebați de ce... pentru că nu știu. Poate pentru că rochiile sunt ca cele purtate de doamnele societații din anii `40? Mi-a plăcut perioada aia. Mă și vedeam cu o bonetuță pe cap, cu o umbreluță din dantelă care să mă apare de soare, cu mănuși lungi din dantelă și cu o rochie voluminoasă, plimbându-mă agale prin Cișmigiu. Bine, făceam asta… Dar fără bonetă și umbrelă. Am zâmbit iar și am plecat mai departe. În drumul meu, mi-a apărut în față o cafenea. Mi-am amintit că nu apucasem să îmi beau cafeaua și să îmi fumez țigarea așa că m-am gândit că nu ar strica să mă opresc. Mi-am ales o masă mai ferită, într-un colțișor. Simțeam nevoia să fiu singură dar totuși să pot observa realitatea din jurul meu. În stânga mea, la una din mese, se afla un cuplu. El, o certa pe ea. Nu am înțeles exact de ce, doar că tipa, vizibil emoționată a început să plângă. Era o femeie la vreo 24 de ani foarte frumoasă. Nu era exagerată, nu avea un machiaj strident și nici haine țipătoare. El, un bădăran pe care l-aș fi recunoscut de la o poștă, juca rolul zeului, denigrând-o pe săraca fată până la cele mai josnice apelative. Aș fi sărit în clipa aia la gâtul lui să îl sfâșii. După experiența nefericită prin care tocmai trecusem aș fi omorât toți bărbații de genul ăsta. Era deja ridicol pentru că încerca să ridice tonul vocii, însă se fâstâcea atunci când încerca să arunce o replică mai înțepătoare, bâlbâindu-se ca unul care nu are mai mult de două clase la activ. Bineînțeles că a reușit să atragă atenția tuturor, însă imaginea m-a scârbit în așa hal încât am hotărât să ignor. Ar trebui să îmi pese până la urmă și de viața mea. Mă complic prea mult cu trăirile altora, încercând să le rezolv problemele. Chelnerul obosit mi-a aruncat în față meniul. Săracul om stă o zi întreagă în picioare, servind niște fandosiți plini de bani. Se înjosește pentru un trai fericit. Ca să mai câștige un ban pe lângă cei pe care îi primește de la părinți. L-am privit cu regret în ochi încercând să îi explic că îi înțeleg situația. Dar aparent el nu m-a înțeles, pentru că s-a uitat contrariat la mine repezindu-mă să aleg ceva din meniul ăla. - Aveți de gând să alegeți ceva din meniul ăla? Sau țineți masa ocupată degeaba? - Aș vrea un irish-coffee, te rog, și un pachet de Kent lung. - Mda, bine, imediat. Plătiți acum? Sau la final? - Acum... Cât de ciudat, mi-am zis. Nu mai sunt în stare să port o conversație normală decât dacă are conotație sexuală. Mă tem de ceea ce am ajuns. Mă simt violată de o personalitate mult prea puternică pentru sufletul meu de copil. Când i-am înmânat meniul, am încercat să îl mai țin puțin și să îl pot privi în ochi. Am încercat să regăsesc o urmă de inocență. A devenit foarte iritat pentru că mi-a smuls meniul din mână și a plecat bombănind. L-am ignorat și am început să îmi caut în geantă țigările. Mi-am aprins una și m-am lăsat pe spate. Nu știu cât am stat așa, pentru că atunci când am conștientizat unde mă aflu, mi se terminase țigarea, iar cafeaua deja se răcise. Cât de patetică am ajuns. Nu neapărat pentru mine, cât pentru cei care mă privesc. O domnișoară machiată strident, cu unghiile lungi și ascuțite, deținând un decolteu generos, o fustă mult prea scurtă și o pereche de cizme lungi până peste genunchi cu un toc de 15 cm. Imaginea perfectă a unei curve. Aud obsesiv cuvântul ăsta în jurul meu. Ce înseamnă să fii curvă? Să îți vinzi trupul pe bani? Să fii dependentă de sex? Să te îmbraci mai provocator? Să fumezi pe stradă? Să vorbești vulgar? Cine mai știe. Oamenii când nu înțeleg ceva, se apucă să caracterizeze totul până la cel mai denigrant nivel. M-am obișnuit. Este involuția inevitabilă a regnului feminin: târfa de azi, curva de ieri, curtezana de acum sute de ani... Un fluture albastru frumos decorat, țintuit pe tavanul camerei tale. Asta a ajuns ființa atât de iubită de toți bărbații și poate chiar de unele femei.O entitate străvezie care nu își găsește locul. Alungată de toată lumea. De ce s-a ajuns aici? Unde sunt poemele și trandafirii oferiți cu ezitare în privire? Unde e dragostea nebună a mai multor bărbați pentru aceeași ființă perfectă? A fost numai vina voastră. Ați învinovățit-o mereu. Ați acuzat-o de vrăjitorie, ați acuzat-o de crime imaginare, ați scuipat-o și înjurat-o ... voi. ... cei care nu ați fost demni de dragostea ei... voi... cele care nu v-ați ridicat la performanțele ei. Voi cei care vă lăudați că sunteți oameni învățați... dar la ce vă folosește o bibliotecă în palat dacă nu faceți decât să lecturați ca niște școlari nepricepuți? Rușine! Îngerul invocat în marile opere a fost pus la pământ. I s-au jumulit aripile, i-a fost pângărită inocența din suflet.... ați ajuns niște criminali și violatori și acuzați o ființă atât de perfectă de toate nelegiurile imaginate de mințile voastre perverse. Curva de ieri era doar cu puțin mai deșteaptă decât restul femeilor. Acuzată că dezbină familii aparent fericite. Acuzată că duce bărbații la faliment... câtă ipocrizie și nepăsare... Târfa de azi.este doar produsul societății în care trăim. Femeia care și-o trage cu toți... unde e curtezana din trecut? Fluturele albastru de pe tavanul tău a devenit o molie. Lăsați-mă să-i mint frumos pe toți... să iau o pensulă și să încep să decorez cu albastru și purpuriu aripile moarte ale moliei...lăsați-mă să o transform într-un fluture. Și ce dacă uneori vreau să sparg cerul și să zbor. Nu am voie? Mă puteți priva de această nebunie? Cu ce drept? Ce vă face pe voi superiori mie? Superiori lumii?... Nimic... am uitat de mult cum arată lumea reală… Și ce dacă vă place să ne pierdem în desfrânări ieftine în miez de noapte? Am greșit cu ceva? Mă puteți învinui că mi-ați fost complici? Îndrazniți! Vă arunc o ultimă provocare. Învinuiți-mă pentru obsesiile ce nu vă lăsau să dormiți. Învinuiți-mă pentru soarele ce uita să apună. Învinuiți-mă pentru pădurea ce a îmbătrânit înainte de vreme. Învinuiți-mă pentru primul fulg de zăpadă ce a căzut. Gata... sunteți mulțumiți acum? Tu! Cel care mă consideri doar un animal, uită trecutul, pierde-te de vis… dar numai lasă-mă să trăiesc... sau să mor... Lasă-mă să ma întorc în abisul de care eram dependentă. Lasă-mă să fiu târfa pe care o urai atăt de mult acum sute de ani. Și ce dacă îmi place să mă mint că urăsc lumea în care trăiesc? Poate că până la urmă chiar vorbesc serios. Lăsăți-mi cuvintele... nu mi le violați... nu v-a ajuns trupul meu? Nu îmi răpiți și ultimul lucru care nu a fost dependent de voi. Nu am fost destul pentru restul? Când va veni momentul să fiu și pentru mine? Acum știu doar că sunt dependentă de nebunie. De nebunia pură care nu mă aruncă în brațele dezgustului. Nebunia care nu mă lasă să spun simplu \"ce-ar fi fost dacă...\" De fapt mă gândesc la altceva. Cum stă toată treaba asta? Cu cine merită sau nu să trăiască? Cine e curvă și cine e dobitoc? Să fie vina femeilor? Uite-mă unde am ajuns. Am devenit propriul meu coșmar. Am devenit o feministă de ultimă teapă. De ce? Pentru că și eu sunt o femeie. Și eu am iubit cândva și am pierdut totul. Și mie îmi place să atrag atenția bărbaților din jur și să fac sex. D-asta ajung la concluzia că nu femeile sunt vinovate, ci bărbații. Ei sunt târfele societății! Mi se pare prea dură descrierea, dar dacă nu aș fi cunoscut personal toate tipurile de bărbați, mi-aș fi permis să tac. Dacă eu sunt o curvă atunci politicienii corupți și marii patroni ce sunt? Nu pupă și ei în fund pe câte cineva că să își atingă scopurile? Nu se freacă și ei de restul ca niște cățeluși inofensivi până își îndeplinesc scopul? Până se umplu de bani furați lăsând o întreagă populație să moară de foame? Nu sunt ei adevărații criminali? Ah da, pardon… eu sunt o curvă pe față. Ei se ascund să își dezvăluie adevărata identitate. Din punctul meu de vedere, ei sunt târfele societății. Nici măcar dame de companie. Nu! E prea sofisticată denumirea. Ei își vând produsul manipulând o lume întreagă. Eu mă mulțumesc să îi manipulez doar pe ei, nu pe săracii nevinovați. Nu îmi pare rău că le cer sute de euro pentru o partidă de 10 minute. Oricum nu sunt banii lor. Mi-am dorit mereu să lupt împotriva societății. Dar sunt doar o frunză în fața unei tornade. Dacă mai mulți ar gândi ca mine, dacă mai mulți ar observa că sunt furați pe față și îndoctrinați de un sistem care nu îsi dorește nicidecum pacea pe Pământ, atunci poate aș avea o șansă împotriva profitorilor. M-am ridicat de la masă și mi-am continuat plimbarea. Nu aveam chef să ajung încă în apartamentul meu. Dacă aș ajunge acum acasă, m-aș aseza în fotoliul meu, aș da muzica la maxim și aș sta pe întuneric. Probabil că aș începe și să plâng. Știți genul de filme în care personajul se detașează de tablou? Eh, cam așa mă simțeam eu în goana mea lentă prin centrul Bucureștiului. Totul era dat pe repede înainte iar eu mă detașam ca o oiță neagră, parcurgând drumul pe slow-motion. Mă simt puțin ca în filmele pariziene. Exact ca în piesele Alexandrinei Hristov. Genială fată, superbă voce… Superb totul? Nu! Nu totul! Bucureștiul nu e așa. În încercările mele patetice am reușit să îmi blochez iar realitatea. Cu versurile în franceză urlându-mi în cap, cu ținuta mea demnă de o curviștină din Paris, cu Parisul în cap. Se spune că omul normal are obsesii. Eu de ce nu aș avea? Sunt obsedată de atmosfera acelui oraș în plină iarnă. Cupluri braț la braț plimbându-se prin zăpadă, bunicuțele cu nepoțeii prin parc. În parc. O bancă. Era banca unde ne așezam noi, Marius. Cine ar putea să creadă o târfă că a iubit? Și totuși îmi spuneai că sunt genul de femeie pe care orice bărbat și-ar dori-o. Mă priveai în ochi și-i vedeai când albaștri, când verzi. De ce oare? Eu am ochii negri. Dar când eram îndrăgostită, aveam privirea inocentă ca a unui bebeluș. Acolo, pe banca noastră din parc. Acolo se petrecea minunea. Acolo auzeam notele chitării tale. Acolo veneai și-mi sorbeai lacrimile. Inocența perfectă după care încă mai tânjesc. M-aș duce iar acolo. Să mă oglindesc în balta jegoasă, încercând să redescopăr frumusețea momentului. Dar pentru ce? Ar fi doar o străduță a unei mahalale de la marginea Parisului. Þi-am mai zis cum m-ai lăsat ca un tablou fără acuarele? M-am trezit oglindindu-mă în vitrina unui magazin cu accesorii de Crăciun. Da da da! Peste două zile e Crăciunul. Sărbătoarea care mă scârbește cel mai mult. Nu mai simt spiritul ei de vreo șase ani, de când nu mai primesc cadouri și de când mi-l petrec în compania vreunui libidinos care mă obligă să execut un deep- throat. Bine, mint! În ultimii ani primeam doar câte o bluză roz de cașmir de la mama (v-am spus cât urăsc culoarea asta?!) sau mai târziu chiar parfumuri și bijuterii de la clienții mei. Majoritatea bijuteriilor și parfumurilor erau de prost gust așa că luau drumul ghenei de gunoi sau a amanetului. Dar nu asta vreau. Veți spune acum că femeia nu se hotărăște niciodată. Eh hai că nu-i adevărat. Mi-e dor să mai primesc câte un ursuleț de pluș sau câte un trandafir. Da, Marius mereu își amintea să-mi ia câte o jucărie. În fiecare zi sărbătoream un Crăciun. Am intrat în magazinul din fața mea. Nu am putut ignora reacția oamenilor când am apărut în fața lor. Bărbații salivau ca niște disperați după sex iar mamele acopereau privirile curioase ale puștilor și începeau să vocifereze. M-am simțit ca un fel de Antichrist bucureștean prins în gloata hienelor și alungat cu pietre. I-am ignorat. Așa cum făceam la 16 ani, doar că acum începuse să mă contrarieze imaginea asta de exil. Mi-am ales cel mai pufos ursuleț și am ieșit puțin mai zâmbitoare din magazin. Mi-am permis să tac în magazin și să ignor reacțiile îndobitociților de lângă mine. Dar acum, că mi-am revenit și pentru că vântul rece mă lovește în față, îmi voi da drumul la gânduri. Încă nu sunt în stare să merg pe stradă și să țin predici. Le țin doar pentru mine în momentul ăsta. Deci, cum stă treaba cu bărbații noștri dragi? Ah da, ei au întotdeauna dreptate. Și asta pentru că femeile sunt niște curve. Dacă bărbatul a înșelat-o, nu este vina lui. Femeia l-a obligat să acționeze așa. Dacă bărbatul este cel care pune capăt unei relații, iar nu este el vinovat. Pur și simplu a găsit pe cineva mai bun, evident o altă femeie. Este mai trist când găsește un bărbat, dar să nu intrăm în detalii atât de picante. Citind zilele trecute câteva articole am descoperit ceva interesant. Tot felul de doamne și domnișoare se plângeau că l-au întâlnit pe Don-Juan și evident acesta le-a părăsit. Hmm... interesant. Bineînțeles că acesta găsise o domnișorică mai interesantă. Una care nu îl acaparase cu \"te iubesc\" după două zile și nici cu propuneri \"subtile\" de căsătorie. Evident bărbatul este un personaj foarte interesant și asta pentru că sub masca de mascul feroce se află de fapt un copil speriat. Și orice cuvânt sau acțiune care i-ar îngrădi într-un fel sau altul libertatea de a fi burlac și de a avea cât mai multe tipe la activ, îl fac pe acesta să fugă cât mai departe. Departe însemnând în brațele primei tipe frumos aranjată care îi apare în cale. Eventual îi apar eu în cale. Nu sunt eu ființa hulită? Nu sunt eu animalul făcut din câteva haine de firmă și parfumată cu Chanel care le fură mințile? În fond nu contează dacă au 20 de ani sau 35 de ani. Nu contează nici împrejurările în care i-ați cunoscut, nici educația de care au avut parte și nici anturajul. Bărbații funcționează după reguli stricte de sute de ani, reguli înțelese poate doar de ei. Normal că nu sunt niște sălbatici. Îi poți educa la un moment dat. Dar bineînțeles, nu trebuie să afle și ei asta. Eu am reușit asta cu majoritatea clienților. E nevoie doar să știi să i-o sugi ca la carte și eventual să joci rolul unei sclave. E important să îi oferi tot ce vrea și cand zic asta, nu mă refer la mâncarea caldă care îi așteaptă seara acasă. Nu, dragele mele. Stiți voi bine ce vreau să spun și cu ocazia asta poate renunțați la pijămăluțele cu ursuleți și cățeluși. La naiba, asta nu o să îl atragă pe săracul om și nici nu o să i se scoale. Dacă sunteți printre fericitele care au pus mâna pe un specimen îmblânzit, nu vă bucurați. Mai devreme sau mai târziu va apărea cineva ca mine și îl va ajuta să scape de sub protecția voastră comportându-se asemenea unui puștan de liceu. Evident atunci a realizat faptul că este îngrădit de voi, iar acest lucru este de neconceput pentru bărbați. În fond au și ei mândria lor. Și atunci cine le apare iar în cale? Probabil că eu.