Poezie

Trec

1 min lectură·2 martie 2011

Mediu

În juru-mi nu-s oameni, ci stele,

Pe Caleea Lactee alerg,

Şi zeii sunt singuri, şi-s grele

Tăceri ce în mine converg.

Prin gene-ți sclipeşte o rază,

Eşti munte, zăpezi, vis rotund,

Pe care, cu dor, desenează

Doar versul în care m-ascund.

Sunt lacrimi pe pietre de gânduri,

Plăcerea ucide şi-i frig,

Punând cap la cap mii de cioburi,

Pe cerul cuvintelor strig,

Chemând, viitoare, iubirea,

Ca-n vremuri apuse demult,

Când eu voi fi doar amintirea

Mândriei ce astăzi ascult.

Mă-ndrept către țărm, ca oceanul,

Şi-adun anii mei trecători,

Din zarea ce-mi poartă aleanul,

Prin vagi continente de nori.

Acolo, în visu-mi de-o clipă,

Te văd, ca un murmur fragil,

Pe-a vântului nopții aripă,

Pierdut în eternul exil.

Suntem, amândoi, însuşi visul,

Dar ca-ntr-un sinistru complot,

Să trec, înspre tine, abisul

Răscrucilor vremii, nu pot.

006.126

Stancu Leliana. “Trec .” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/stancu-leliana/poezie/13973396/trec

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.