Poezie
Ninge
1 min lectură·
Mediu
Mai ninge, uneori, cu nostalgie,
Când nopți și zile se gonesc alene,
Mă ning cuvintele, în poezie,
Ninge cu stele ce-mi sclipesc sub gene.
Sub pașii mei grei, neaua plânge-n șoapte,
Iar omul de zăpadă-i dus cu gândul
Către un vechi miros de mere coapte,
Pe care-l poartă, printre streșini, vântul.
Ferestre zăvorâte mă-nconjoară,
În care bat atâtea triste-amurguri,
Cuvinte aruncate într-o doară,
Și luna agățată printre țurțuri.
Căușul mâinii îl închid, cu sete,
Câteva lacrimi se preling prin palme,
Un fulg de nea străbate prin sonete,
În care vântul, obosit, adoarme.
Deși mă lupt cu-o ultimă putere,
Nămeții asasini îmi dau de știre,
Că timpul însuși e-n întârziere,
Și-alerg spre umbra ta din amintire.
Apare, însă,-o rază, arcuită,
Prin ropote de nori ce-și sună goarna;
Pe pietrele durerii, risipită,
Se scurge, ca un râu de lacrimi, iarna.
La pieptu-mi, ca-ntr-o rană-mbrățișată,
Adun un colț de cer și-un colț de lună,
Și-n vis, zâmbind, pentru întâia dată,
Fac primii pași cu tine, mână-n mână.
Violinne
005158
0