Poezie
GOTHA
ACT VI - ÎNGERII BLESTEMAÞI
1 min lectură·
Mediu
Focul arde mocnit, candela veghează,
Lângă icoană domnița plânge și îngenunchează.
Aștepta-vei în zadar pe cavalerul nocturn,
Acum e palid, mort, prințul taciturn.
Luna bate în ferestre, crengile sunt umbre
În odaie pași se-aud și suflări adânci și sumbre.
Lângă geam stă pal, nocturn,
Fiul Lunii și al lui Saturn.
Luna i se frânge pe obraz, ochiul de cearcăn e umbrit,
Spre domniță, lângă pat se-ndreaptă în veșmânt cernit.
Privirea îi e rătăcită, surâde bizar,
Logodnica îi cade la piept și plânge cu chipul de var.
Ea- sumbră fecioară, înger bolnav și candid,
El- suflet satanic, demon întunecat și livid.
Ea-i înfrigurată de tenebre în sufletul trist,
În el cântă imnul diabolic al lui Antichrist.
Îi mângâie parul și mâinile reci,
Sărută chipul pietrificat pe veci.
Nu i-ai simțit mâna rece? Nu i-ai privit ochii goi?
Suflarea de gheață e ca a unui strigoi.
\"Prințe îmi pare că ești mort,
Bizar în privire, funebru în port!\"
Să-i simți viață în sânge nu poți,
Sărutul lui e straniu, atingerea străină,
În patul nupțial îți cântă în surdină:
\" Teme-te de cei vii, nu de cei morți!\"
001.356
0