Sterila răzvrătire sau viața ca fapt

Nu mai e vorba de mine. Abia de curând am realizat acest fapt, în ciuda individualismului de care sunt deseori acuzat; voi muri, aș putea să mă consolez cu imaginea efemerității a tot ceea ce constituie fundament pentru această lume, putând astfel să mă complac într-o viața pasivă, de observator și judecător cinic dar discret al ei. Dar gândul că experiența mea trebuie destăinuită mă obsedează în ultima vreme, tot mai mult. De ce asta? De ce această necesitate de a dezvălui o poveste anonimă, mediocră- povestea mea- și de unde convingerea că ea are puterea de a fi de ajutor altora? Nu știu. Este incontestabil faptul că evoluția are loc, chiar dacă asta cu pași mărunți. Cel puțin raportat la timpul nostru și la percepția pe care o avem asupra a ceea ce ne înconjoară, acest drum pare parcurs cu pași de furnică. Încă nu sunt lămurit care este scopul acestei dezvoltări și mai ales, ce se va întâmpla atunci când aceasta atinge apogeul, finalitatea. Neantul? Un alt scop? Un alt drum? Ce? Îmi place să cred că nu mai caut răspunsuri la asemenea întrebări, dar recunosc, nu sunt mereu sincer, cu mine însumi mai ales. Și la această evoluție contribuim fiecare dintre noi, într-o manieră aparent infimă. Nu mai cred asta, nu mai cred în nimicnicia ființei umane. Am un rol important în această lume, unul precis, și chiar de va fi să mor fără ca acesta să nu mi se dezvăluie, o sa am până în ultima clipă de luciditate convingerea că el a existat și că mi-am împlinit menirea. O vorbă spusă în vânt, o privire absentă, un zâmbet sau o înjurătură, orice altceva manifestat de mine sau de oricine altcineva, are o urmare puternică, pozitivă, de cele mai multe ori nebănuită. Bineînțeles, asta raportat la un alt timp și privit dintr-o altă perspectivă. Cu o asemenea convingere mă implic în această viață, încercând să o îmbunătățesc după puterea și inteligența pe care mi le-am cultivat, căci dacă aș sta în afara ei, absent, dacă am face cu toții acest lucru, am rămâne pe loc. Gândul că se va ajunge până la urmă la un trai armonios, în deplină legătură cu natura și cu cei din jur, cu întreg universul mai ales, și că din acel viitor noi, cei de acum precum și cei din trecutul nostru, vom fi compătimiți pentru slăbiciunile, pentru nefericirea și pentru mizeria noastră, așa cum eu cel puțin îi compătimesc pe înaintașii mei pentru nedreptățile ce li s-au făcut, îmi va folosi ca și combustibil pentru acțiunile mele săvârșite de acum înainte. Așa că, indiferent de ce mi se va întâmpla, bun ori rău, voi accepta detașat și resemnat totul, chiar daca la suprafață mă voi bucura sau mă voi lupta, dacă voi râde sau voi plânge. Eu nu mai contez, însă faptele mele, moștenirea pe care o las, contează. Să-mi fie iertat cenușiul relatărilor următoare, care în ciuda celor scrise mai sus, vor fi triste. Chiar și așa, povestea o accept ca fiind a mea, dar în același timp îmi este străină. Mi-a propus să devin suveranul acestei lumi. Până una alta însă mai citesc o carte, mai ascult ceva muzică, anume SneakerPimps, mai îmi trag câteva palme, mai scormonesc câteva înjurături și aștept vremurile bune. Nu știu ce-s alea, cum sunt ele și prin ce se definesc a fi bune, dar aștept, uneori răbdător, uneori descumpănit, plictisit, iritat, iar alteori – deseori – scârbit. Important însă este că aștept... Iar atunci când voi ajunge suveran, lumea va fi schimbată aproape în totalitate. Cum va fi ea? Luminoasă, într-atât de luminoasă încât obiectele, natura precum și ființele ce trăiesc în ea nu vor mai avea contur. O lumină albă, puternică, emanată de pretutindeni și nu reflectată, o lumină ce nu arde și nu provoacă dureri ochilor sau orbirea lor. Uneori mi-e lene, cum a fost de exemplu și azi. Fără nici un chef, fără nici o vervă în mine, fără nici o dorință de izbăvire. De-aș putea porunci vieții să mă părăsească, să-i spun imperios: viață, ieși!, iar ea să iese și să-mi pice trupul fără nici o sclipire în el, pustiit de ceea ce-l ținea vertical și într-o permanentă mișcare... Viață, ieși! Și ea nu iese, dovadă că această poveste continuă, că simt la fel de acut povara existenței, a corpului meu, că-mi vine să borăsc ceea ce am înghițit de 25 de ani încoace... Viață, ieși! Și ea nu iese, ceea ce mă bucură totuși, pentru că încă mai aud acorduri de muzică, de această dată cântând Marylin Manson, că mai simt răcoarea primăvăratică, mirosul și umezeala ploii de dincolo de fereastra deschisă, ca aud încâlcindu-se cu muzica și mieunături de pisici excitate, că în curând o să-mi vină și femeia acasă și o să-i simt trupul cald, primitor și sufletul bun, îngăduitor. Viață, mai stai! Până când, nu știu, dar mai stai chiar dacă puține sunt astfel de momente, de acceptare și de deplină conștientizare a clipei prezente, în care trecutul nu mă mai împovărează iar viitorul nu mă mai îngrijorează. Și citesc în continuare Un om sfârșit al lui Giovanni Papini, carte care se potrivește la fix cu muzica lui Manson, bucuros că nu sunt singur chinuit de asemenea suplicii. Da, este o bucurie egoistă, meschină, fără ca ea să fie reconfortantă pentru mine. O senzație gratuită, inutilă. O lume independentă de orice astru, glob capricios de foc, implicit o lume nepasională, fără scop, doar o existență sterilă întocmai cea a universului, însă fără ca această sterilitate să fie afectată. Asta e lumea peste care vreau să domnesc, deși în acest caz suveranitatea mi-ar fi inutilă. Între timp mai dau un search pe google, căutând perfecțiunea în această lume, știind că dacă aș găsi-o mi-ar fi mai facil să cunosc adevărul etern al acestei naturi și odată cu el al întregului univers. Ca întotdeauna însă mă confrunt cu subiectivismul meu ce se interpune în căutările pe care le fac. După ce criterii ar trebui să cataloghez o persoană ca fiind cea mai desăvârșită creație a naturii? Asta e ideea. Nu să o aleg eu, ci să mi se prezinte ea cu o asemenea recomandare pentru ca eu să o contemplu, să o cunosc, să o înțeleg într-o manieră obiectivă și într-un final să înțeleg datorită ei Creatorul ce este responsabil de existența ei, iar odată cu această înțelegere să obțin și resemnarea atât râvnită de mine. Știu că greșesc în căutările mele. Termenul de desăvârșire există doar datorită minții mele, iar aceasta nu trebuie să fie neapărat prezentă într-o persoană. Nu pot concepe obiectiv un asemenea fenomen. Subiectiv da, aș putea să-mi imaginez o persoană de sex feminin care să aibă materializate în ființa ei toate calitățile fizice, intelectuale și sufletești pe care și le închipuie un om sau, mai explicit, pe care mi le închipui eu. Știu însă că o asemenea persoană mi-ar produce numai suferință, una provocată de incapacitatea de a-mi păstra detașarea față de ea, apărând ulterior sentimentele de posesiune, de gelozie, de dependență, toate acestea fiind manifestări sadice și meschine ale conceptelor și preconceptelor inoculate în mine de către societatea în care am crescut. Da, îi dau dreptate lui Papini în al lui Nimic nu-i al meu din cartea Gog: nimic nu-i al meu; cel puțin acum, în acest stadiu al propriei mele evoluții. Totul îmi este împrumutat: părerea despre mine, părerea despre ceilalți, părerea despre lume, despre univers, despre sentimente, despre frumos, despre urât, aceste gânduri, convingerile pe care le am… Adevărat, tot ceea ce am primit până acum s-a amalgamat în mine într-o manieră unică, iar rezultatul este credința pe care o am , permanent schimbabilă, și pe care am datoria să o împărtășesc mai departe, așa cum fiecare dintre noi trebuie să facă acest lucru. Poate de asta mă simt așa de împovărat. Am asimilat prea multe. Îmi lipsește simplitatea. Trebuie să învăț să mă golesc. Simt nevoia unei clisme psihice. Acum, în ciuda lui Andrei mă exprim industrializat: sunt un program ce se updatează încontinuu. La plural: suntem. Unii dintre noi de deteriorează, alții se blochează, alții se desăvârșesc, alții se șterg… Andrei este colegul meu de serviciu. Nu lucrez de mult timp acolo, iar alegerea pe care am făcut-o a surprins pe toți cunoscuții mei. Atribuțiile îmi sunt puține dar grele. Trebuie să întind fibră optică pe stâlpi pentru internet. Nu-i ușor, știam asta de la început, dar sincer prefer înmiit o epuizare fizică decât una psihică. Îmi cunosc binișor slăbiciunile încât pot face asemenea afirmații degajat, iar experiența pe care o am în privința locurilor de muncă, a cerințelor pe care ele le au mai precis, mi-a dictat să accept acel job. Nu mi-a făcut impresie bună pentru început, este un om mic, slab, totuși cu o față plăcută, în ciuda faptului că barba îi este crescută neîngrijit. Se comporta stresat, nesigur, și eram indignat de faptul că un asemenea caracter urma să ne fie șef de echipă. Deja mă vedeam ca o cârpă, lucrând aiurea pentru clienți pe care Andrei nu i-ar fi refuzat chiar dacă era trecut de ora 5, când se termină programul de lucru. Din fericire, mi s-a dovedit încă odată imaturitatea și superficialitatea în a judeca pe alții. Andrei este de fapt un om remarcabil, cu principii puternice și cu o inteligență cultivată armonios. Acum că-l cunosc mai bine, îmi dau seama că ținuta lui exterioară îi trădează caracterul, de aceea mi se pare plăcut chipul lui. Are imprimat pe el o seninătate care mie îmi este străină. Într-adevăr, are și el o doză de nesiguranță față de persoanele, de locurile și de situațiile noi, dar nu fiecare dintre noi avem asta? În una din discuțiile noastre grele, cum a definit-o unul din ceilalți doi colegi, băiat bun și el, dar stricat de pustietatea intelectuală și de manelele pe care le ascultă, venise vorba de tendința literaturii de a se vulgariza, de a se industrializa mai precis. -Da Andrei, i-am răspuns, dar nu poți condamna acest fapt, ținând cont de condițiile în care se consumă viața în secolul ăsta. Nu mai poate fi vorba de răvașe trimise prin curieri de la un personaj la altul, nici de birje ce trec zgomotos pe timp de noapte pe străzi pavate cu pietre, luminate de lămpi cu gaz, și nici de personaje cu concepții de secol XIX, și îmbrăcate după moda acelor vremuri. Nu poți condamna invazia cuvintelor industrializate din moment ce indiferent unde te întorci, te lovești de ele. -Dar asta nu scuză pasajele lascive, porcoase, cuvintele ce definesc organele genitale precum și înjurăturile voit introduse în textele autohtone, îmi spuse el. -Ai dreptate aici, asta în măsura în care ele sunt forțat scrise, creând impresia de violență ieftină. Am găsit asemenea cazuri, dar infime; în schimb am citit multe romane și poezii bune calitativ, presărate pretutindeni cu asemenea expresii, însă fără ca prezența lor acolo să mă șocheze, părându-mi în schimb perfect normală. Îmi creează senzația de autenticitate, ușurându-mi empatizarea cu personajele, căci la urmă, futu-i, și eu înjur. Nu? Și altă dată sau poate în aceiași zi: -Aș vrea să mă transpun pentru o perioadă în trecut, îi spun, pe vremea când nu existau industriile ce sunt acum, și nici emanațiile radio ce nu lasă nici un locușor din această lume nepoluat. De ce asta? , continui eu știind că urma oricum să mă întrebe el de ce am asemenea dorințe. Pentru că aș putea astfel să îmi dau seama în ce măsură gândurile și convingerile mele sunt afectate de toate aceste radiații. Sunt ferm convins că m-ar îngrijora ce aș descoperi. -Și eu cred asta, spuse el. Înainte să lucrez aici, eram angajat la o firma ce distribuie televiziunea prin cablu. Într-o zi am mers să racordez un nou client; locuia la etajul cinci dintr-un bloc turn, iar lângă el era releul unei rețele de telefonie mobilă. La un moment dat am vrut să-mi sun nevasta, dar nu am reușit. E adevărat, am abonament la telefon la o firmă concurentă, nu era al ei releul. Aveam semnal la telefon, dar nicidecum nu reușeam să sun. Adică, suna, dar imediat îmi apărea în receptor acel țiuit ce indică lipsa de semnal. Și mă gândeam în acele momente că oamenii ăia de acolo trăiesc zi și noapte lângă o asemenea sursă de poluare, dorm, mănâncă, considerându-și viața perfect normală, pentru ca într-o bună zi să-și descopere afecțiuni grave poate la creier, poate în altă parte. -Așa că, dragul meu Andrei, nu te mai mira de invazia termenilor industriali în literatură, îți spun, mie mi se pare perfect normal și în deplină concordanță cu aceste vremuri. Totul tinde către schimbare, ceea ce-i bine, nimeni nu are nevoie de un plafon care atrage după el blazarea. E mai bine așa. După părerea mea, cel puțin… Probabil că nici eu nu i-am făcut o primă impresie bună. Într-o seară, contrar obiceiurilor mele, am ieșit cu ei la o bere, asta din inițiativă unui individ venit din alt oraș să ne instruiască, fiindcă eram toți patru, cei care alcătuim echipa, habarniști. Se apropia sfârșitul săptămânii, el trebuia să se întoarcă acolo de unde venise, și insistase să mergem după program într-un club în care a mai fost cu altă ocazie, și care îi plăcuse. Că acel local era din punctul meu de vedere o bombă, nu mai conta. Eram cinci în total, iar după prima bere, eu cu Andrei și cu Sorin am lăsat la o parte inhibițiile și am început să pălăvrăgim despre multe, în mare parte discuții inutile, dar așa cum se întâmplă aproape întotdeauna, acestea au alunecat într-o sferă mai serioasă. De la expunerile de preferințe muzicale sau literare, s-a ajuns la concepții asupra vieții și asupra societății. Atunci am afirmat că sunt de fire nihilist, că nu înghit cu ușurință cerințele pe care societatea le are de la mine și nici nu-i accept credințele dogmatic. Apoi, amețit de bere, am afirmat că nu sunt dispus să contribui la nașterea unui copil din moment ce eu încă nu sunt împăcat cu această lume. -Mai bine înfiez unul, am spus prostește, nu trebuie neapărat ca nevastă-mea să-l fete, îi pot oferi și așa afecțiunea de care are nevoie. -Bă, se răstise Andrei la mine, tu vrei să spui că nevastă-mea a fătat? Adică o faci vacă, sau ce? -Nu, am încercat să mă eschivez, nu m-am referit la asta, nu m-am exprimat cum trebuie, fii înțelegător, sunt cu berea în față și nu-i prima sticlă. De aici înainte, Andrei cu Sorin, acesta este numele celui venit să ne instruiască, având amândoi copii, și-au îndreptat aversiunea față de mine, încercând să-mi dovedească prostia. Aveam impresia că încercau să se convingă pe ei însăși că prezentul lor este cel normal, cel prin care trebuie să treacă fiecare ființă umană. Am început să consum cu mai multă poftă berile din fața mea, chemând-o pe chelnăriță deseori să-mi aducă altă sticlă, mereu alta plină, dorind să intru în negură cât mai repede, deși știam că nu voi reuși asta. Niciodată nu am uitat de mine din pricina băuturii, ci de fiecare dată realitatea din jurul meu devenea tot mai apăsătoare, iar incapacitatea de a mă mai controla mă indigna până la disperare. Nu reușeam să scap de nenorocita asta de luciditate. Imediat am început să fac ceea ce făceau și ceilalți doi colegi, anume să butonez celularul, absent la discuția care era în continuare aprinsă, deși nu mă mai privea pe mine în mod direct. Aveam totuși mândria și meritul de a le anima seara, iar a doua zi Sorin mi-a spus că a fost o ieșire reușită, că-i place acest oraș și oamenii din el. Eram mahmur, ca toți de altfel și lucram buimac în vârful scării, la o înălțime ce mi-ar fi putut fi fatală dacă mă dezechilibram. Nu știu de unde atâta încredere în mine, în capacitatea mea de a mă menține în echilibru, chiar dacă pozițiile de lucru sunt destul de incomode; dacă mă gândesc mai bine, nu am în mod conștient nici o implicație la tot acest proces al trupului meu, știu doar că pot, că îmi este permis. Andrei, și el mahmur, mi-a spus numai următoarele: -Este ok nihilismul, dar nu are nici o finalitate. Câți ani ai? -Aproape 25, i-am răspuns. De ce? -Încă mai ai timp să experimentezi, dar grăbește-te. Curând nihilismul nu te va mai avantaja. -Adică?, îl întreb, deși nu mai aveam chef să reîncep această discuție, chiar dacă eram capabil să-mi controlez vorbele și formulările, evitând astfel exprimările cu două tăișuri. -Adică în curând o să ajungi la acea vârstă la care trebuie să ști exact cine ești și cum te definești tu ca om. -Nu știam că există un asemenea termen, i-am spus, și aș fi vrut să-i spun mai multe, să-l combat, dar durere de cap și greața accentuată m-au îndemnat să rămân precaut și eventual să amân prin tăcere un moment mai propice pentru contra-argumentarea lui. Acel moment însă nu a mai venit, ceea ce m-a bucurat. Nu-mi face deloc plăcere să-mi exprim convingerile referitoare la viața și la această lume, nu oral și nu direct. Îmi dau seama că sunt doar ale mele, că am ajuns la ele pe un drum personal, ce mă privește numai pe mine, și ca să-l conving pe altcineva de adevărul lor aș avea nevoie de încă aproape 25 de ani, atâția cât am trăit eu; și în plus, nu găsesc o justificare plauzibilă dorinței de a-i aduce pe alții pe propria mea cale. Oricum, cred că și el știe asta, mai ales după ce cu o altă ocazie i-am spus că nihilismul este mult mai vast decât îl poate cuprinde un simplu cuvânt, și că acesta nu are numai un conținut negativ, așa cum îl consideră majoritatea. Nici nu știu câți ani are Andrei, dar îl bănuiesc aproape de 40. Referitor la ce mi-a zis el de acea vârstă în care trebuie să știu exact cine sunt, nu sunt de acord. Asta ar însemna plafonarea mea, capătul evoluției individuale. Sau poate mă înșel. Resemnarea este o stare pe care o vânez cu violență, și poate că ea izvorăște din acea acceptare a unei definiții ce poate exprima propriul caracter. Din nou, chiar nu știu, dar am intuiția că o să aflu într-o bună zi. Imediat au apărut problemele în căutările mele pe internet a perfecțiunii. Îmi primul rând, îmi trebuie un termen de care să mă folosesc pe google. Am încercat cu perfect human, dar ceea ce am găsit au fost poze ale actorilor de la Hollywood, și nu numai, poze și biografii ale personalităților publice, idoli ai unor oameni slabi de caracter. Am încercat apoi cu perfect specimen, doar cu perfect ,dar rezultatele au fost link-uri către site-uri cu un conținut irelevant. Încercarea pe care am făcut-o cu perfect world a avut un rezultat la fel de dezastruos, găsind în mare parte referiri la un film cu acest titlu, realizat în 1993, pe care intenționez să-l vizionez, așa, numai ca o recompensare a eforturilor mele. În fine, dorința mea de a găsi perfecțiunea cu ajutorul internetului a eșuat lamentabil. Aș vrea să afirm că asta este o dovadă a superficialității lui, dar nu, nu-i așa din motiv că tot el este sursa unor informații cu adevărat utile, asta atunci când știu exact ce și cum să caut. De vină, bineînțeles dacă trebuie să dau vina pe cineva, sunt eu, pentru că nu știu cum să caut perfecțiunea. Asta face parte din drama mea ca ființă umană. Mă întreb acum la ce s-a referit Andrei că nihilismul nu are finalitate. Oare cunoaște el o cale care are un sfârșit, unul presupun diferit de moarte? Ar fi trebuit să-l întreb, dar acum e prea târziu. Mai înainte am ieșit pe balcon, nu ca să fumez, nu am acest obicei, ci ca să arunc cu apă după pisicile a căror mieunat reușise să mă scoată din sărite. Din nefericire, fapta mea a fost inutilă. Erau doi motani care se răfuiau pentru o pisică; ca să fugă din pricina apei ce i-a nimerit din plin, ar fi însemnat să cedeze unul în fața celuilalt. Nici unul din ei insă nu era dispus să facă asta. Au rămas în continuare încleștați, luptându-se pentru ceea ce avea să ofere femela învingătorului. După de ce am dus oala în bucătărie, m-am întors înapoi pe balcon, de unde priveam cu bărbia în palmă și cu cotul rezemat de balustradă forfota de pe trotuar, fără a-i acorda prea multă atenție. Priveam prin ea, dornic de a-mi relaxa ochii obosiți din pricina monitorului vechi. O mulțime colorată se perinda în permanență pe porțiunea ce-mi era vizibilă, restul străzii fiind ascunsă de copacii deși. Oameni străini mie, la fel cum și eu le sunt străini, merg către destinații neverosimile, îngândurați, atenți numai la scenariile din mințile lor. Nu-i condamn, același lucru îl fac și eu. Prea puțin și prea rar ceea ce-i în exteriorul meu ajunge la mine. Cel mai mult asta se întâmpla noaptea, față de care am o afinitate dubioasă. Îmi place să mă plimb solitar la ore târzii, printre blocuri cu ferestre luminate din interior, să aud din treacăt zgomotele casnice ce penetrează liniștea acelor momente și se lovesc de timpanele mele surescitate. Mi-ar place ca istoria fiecărui om să-mi devină accesibilă, izuri de viața străină îmi stârnesc melancolii puternice, astfel că deseori cine trece pe lângă mine în acele clipe vede un om bolnăvicios cu ochii înlăcrimați și pleacă mai departe cu impresia că tocmai am pierdut definitiv pe cineva drag mie. Da, am pierdut, l-am pierdut tocmai pe acela sau pe aceea care pentru un foarte scurt timp mi-a oferit ocazia să mă văd prin ochi străini, și sunt trist pentru că retina lor nu mă recunoaște. Câte vieți, câte dorințe, câte aspirații, câte concepții, câte întâmplări nu-mi sunt accesibile... Sunt captiv acestui trup și obligat să-mi restrâng percepția doar la cât este el capabil să perceapă. Un singur trai nu-mi mai este îndestulător. Vreau totul, ceea ce este imposibil atât timp cât sunt prizonier materiei. S-a făcut răcoare. Să închid fereastra din dreapta mea e cel mai bine; așa nu mă va mai deranja nici lupta celor doi motani. Am mărit volumul la muzică, păstrând totuși limita de bun simț față de vecini. Nu sunt nevoiți să asculte și ei preferințele mele muzicale, mai ales că nu mulți îl acceptă pe Manson. I can tell you what they say in space that our earth is too grey but when the spirit is so digital the body acts this way that world was killing me that world was killing me disassociative …………. ……… Și nu are dreptate? De cele mai multe ori însă adevărul este prea violent pentru a putea fi digerat cu ușurință. Nu mai vreau să aud basme cu referire la existența noastră. Sunt sătul de minciuni, de manipulări. -Nu eu am inventat nesupunerea. Sunt doar un practicant al ei, asta atunci când simt că se profită de mine. Acesta a fost replica mea atunci când Mircea, un individ coleric pentru care am lucrat în trecut m-a dat afară spunându-mi: -M-am săturat de figurile tale de femeie la ciclu. Nu am nevoie de artiști, ci de muncitori. Ești liber, dispari de aici. Ar fi trebuit să-i spun că are nevoie nu de muncitori, ci de sclavi. Eu personal consider că mi-am făcut treaba bine, chiar foarte bine, dar eram sătul de pretențiile lui de a termina cât se poate de repede comenzile pe care le aducea, asta însemnând să rămân deseori cu mult peste programul de lucru. Din pricina lui m-am săturat de producția publicitară. Este prea solicitantă. Făceam singur treabă de minim doi oameni, și când i-am cerut un coleg, începuse să-mi aducă femei în vârstă, care au lucrat la o fabrică de bibelouri. Motivația era, bineînțeles, faptul că le plătea puțin, acestea fiind disperate din cauză că locul lor de muncă devenise instabil. După aproape douăzeci de ani de ținut pensula în mână și de pictat mecanic bibelouri, nu poți cere unui om să se reprofileze instant. Erau pline de tabieturi și în loc să mă ajute, eram mai mult încurcat. Când i-am spus asta, m-a acuzat că sunt absurd, că ceea ce au făcut ele până atunci se aseamănă cu ceea ce trebuie să facă sub conducerea mea. I-am spus să lucreze el cu cutterul ținându-l ca pe o pensulă, și apoi mai vedem cine are dreptate. Oricum, până la urmă nu eu am avut dreptate, dovadă că m-am mai chinuit încă o perioadă cu asemenea colege. Și-a dat cred seama că era ceva dubios în faptul că după scurt timp ele renunțau la job. Da, asta se întâmpla din pricina mea. Îmi luasem îndatorirea de a le prezenta situația deschis. Nu mi se pare corect ca cineva care nu se potrivește unui anumit job să lucreze totuși acolo. Nimeni nu are de câștigat. Mă încurcau atât pe mine, cât și pe ele însăși. Le spuneam că nu vor găsi siguranța zilei de mâine în această firmă, că patronul nu este serios, și alte chestii asemănătoare, care de fapt erau adevărate. Nu mă simt deloc vinovat pentru ceea ce am făcut. Era mai trist pentru ele să investească mai mult timp în această firmă, să-și pună speranțe în ea pentru ca mai apoi să fie date afară cu un șut în cur, așa cum am pățit-o eu. Era oricum un final previzibil. Într-un colectiv în care toți erau pupincuriști, cu teamă față de Mircea, eu mă găseam deseori să-i comentez, asta pentru a-mi apăra drepturile de angajat. Dacă nu eram bun, de mult zburam de acolo. Ideea este că depindea de mine, eram singurul din acel departament care avea potențial, și greșeala lui era că mă exploata fără nesimțire. Degeaba venea la mine cu glume și cu o bună dispoziție clar ipocrite încercând să mă îmbuneze. Bineînțeles, cu mult înainte de acel eveniment mă consolasem cu faptul că nu sunt unicat, că ceea ce am eu de oferit poate să ofere și altcineva, poate mai bine calitativ sau cantitativ decât mine. Nu m-am mirat când am auzit că imediat după ce am fost concediat a apărut un individ care mi-a preluat atribuțiile, având experiență în ceea ce trebuia să facă. A fost o mișcare premeditată, pe care din punctul lui Mircea o meritam pe deplin. Nu-l condamn, dar îmi rezerv dreptul de a-l înjura. Ce să-i faci, astea sunt condițiile de lucru din această nenorocită țară, nu a fost pentru prima dată când m-am confruntat cu probleme de acest gen. Totuși, despre Mircea am și cuvinte bune. În primul și în primul rând mi-a dat salariul care mi se cuvenea, deși putea foarte simplu să mă descurajeze purtându-mă pe drumuri pentru el sau, mai ușor, să mă plătească cu atât cât trebuia conform contractului de muncă. Nu este o noutate că se practică mica înțelegere, adică de acord cu angajatul se trece în contract salariul minim pe economie sau ceva apropiat de acea sumă, asta pentru ca impozitul plătit la stat să fie și el mic, iar în mână să i se ofere o altă sumă. Problema este că dacă nu se acceptă acest târg, este cel mai probabil ca angajarea să nu aibă loc, alegându-se cel care este de acord cu această mișelie. De ce mișelie? Pentru că în cazuri excepționale, care sunt frecvente, se ajunge la abuzuri în muncă, angajatul fiind cel păgubit. Dar nu este acesta singurul lucru bun pe care-l pot menționa despre Mircea. Prima impresie pe care mi-a făcut-o a fost puternică, într-o manieră plăcută. Când ne-am prezentat reciproc, mă uitam la el cu privirea ridicată, mult ridicată, ceea ce înseamnă ceva ținând cont că eu am o înălțime de 1,87 metri. Trăsăturile chipului îi sunt masculine, îngrijite, iar îmbrăcămintea o are întotdeauna la dungă. Absolut totul din prezența lui îi trădează ambiția, puterea și pragmatismul. Îmi vorbise frumos despre firma lui, îmi relatase o parte din planurile lui de dezvoltare, care recunosc că m-au acaparat și nu îmi părea imposibile rostite de el, chiar dacă abia îl cunoscusem. Am plecat de acolo mai mult decât încântat. Îmi spuneam că în sfârșit am întâlnit un om adevărat, demn de urmat. Vroiam să ajung la fel ca el, după atâtea dezamăgiri datorate persoanelor cu care interacționasem până atunci, mă refer la cele de o vârstă mijlocie, care îmi păreau pierdute, să nu le spun ratate, prezența lui Mircea, impresia pe care o lăsa, îmi păreau un miracol. Nu a fost însă nevoie de mult timp până să-mi dau seama cât de amarnic mă înșelasem. După numai câteva zile l-am auzit răcnind ca un nebun la secretara lui, dintr-un motiv care mie cel puțin mi se părea stupid. De atunci înainte am devenit conștient de frica pe care o inducea celorlalți angajați și care , recunosc sincer, am simțit-o și eu. Conducea prin dominare psihică, terorizându-și angajații. Nimeni nu protesta în fața lui, nici măcar pe la spate. Domnea o atmosferă apăsătoare. Între timp producția s-a mutat într-o hală. Comunicam cel mai des prin telefon, dar venea și personal să ne supravegheze. Când a urlat la mine, a făcut-o prin telefon. Nu era adresat mie apelul, dar cel care trebuia să răspundă la el era plecat să cumpere autocolant. Dacă tot m-a prin pe mine, mi-a pus în cârcă toată vină și începuse cu injuriile. -…incompetenți domn’e, cum oare de vă îndură pământul… las-o în pizda măsii de treabă, cum este posibil așa ceva, adică eu vă plătesc cu atâta și voi nu sunteți în stare nici măcar un lucru să-l face-ți cum trebuie…#!aljh!!#j#lș#&lkh&!!!!!!!!!!!!!! Îmi îndepărtasem celularul de ureche și ascultam cu o senzație dubioasă tot ce avea de spus, în măsura în care reușeam să înțeleg. Aveam impresia că se comportase exact ca un copil pe care-l trecea tare treaba mică, care căuta cu disperare un loc unde să se ușureze și fără a mai putea rezista, și-a dat drumul la primul copac pe care l-a găsit, chiar dacă nu era cel mai potrivit. Din acea clipă mi s-a rupt de el. Dacă era nevoie, puteam să-l și scuip fără a-mi mai fi frică. În ziua aceea am rămas peste program pentru a termina o lucrare urgentă, aceasta fiind si motivul discordiei. A venit și el la hală, bineînțeles că bine dispus, că doar scăpase de excrementele ce-l împovărau, fără a ține cont că eu puțeam din pricina lor. Lucrarea s-a terminat, chiar dacă pentru asta am stat până la ora 5 dimineața. După ce m-am trezit în după-amiaza aceleiași zile, l-am sunat și i-am zis că mă fut în firma lui și că îmi dau demisia. Nu a acceptat, dar din acel moment mi-a venit ciclul de care mă acuzase atunci când m-a dat afară. Nu afirm că am fost câștigat de atunci înainte. Mă simțeam însă mai bine datorită faptului că-i întorceam în față nemulțumirile mele. Chiar eram rupt de firma, cu un picior în prag. Cu toate astea, încă mai reușea să abuzeze de mine; nu aveam destulă putere pentru a mă împotrivi la toate. Știu că în seara acelei zile vroiam să scriu o nuvelă cu următorul scenariu: un om mărunt, blând, considerat naiv și prostuț de către ceilalți, asuprit de oameni parșivi, care abuzează cu nesimțire de el, de îndemânarea lui, de calitățile multe pe care le are; o scenă în care unul dintre acei nemernici îl înjură și urlă la el acuzându-l pe nedrept de nu știu ce nereguli fictive de care s-ar face vinovat, iar el este în continuare calm, cu aceiași seninătate considerată dobitoacă în privire, apoi seara, în fața unui caiet scrie următoarele: Este într-adevăr frumoasă viața pe acest pământ. Am privit încântat cerul înstelat, contururile întunecate ale crengilor ce tremurau în adierea vântului cald, am inspirat apoi cu nesaț aerul înmiresmat, până ce nu a mai încăput nici o moleculă în plămânii mei, și cu greu mi-am abținut un urlet extatic, născut din iubirea față de lumea asta, față de oamenii ei. Treceam încet pe lângă bătrâni, tineri, cupluri de îndrăgostiți, copii, singuratici și le zâmbeam cu drag, cu o compasiune izvorâtă din iubirea ce le-o port necondiționat, și le ghiceam în spatele privirilor nedumerite același zâmbet pe care și-l cenzurau inconștienți… Este ciudat că din toată această experiență, Mircea mi-a lăsat ceva cel mai mult. Prin acel ceva nu mă refer numai la o învățătură, ci are un înțeles mult mai complex și mai greu de definit. Nici acum nu sunt convins că rolul lui a fost unul negativ. A fost unul puternic, și îl accept numai așa. Nu pot afirma că nu am ieșit în pierdere din această perioadă. Am pierdut multe. Relații sociale, timpul meu, răbdarea mea, căci da, m-am consumat mult, am risipit și eu o grămadă de nervi. Dar, cel mai important, mi-am pierdut aproape în întregime identitatea. Nu mă mai puteam defini ca ființă umană, statutul de muncitor fiindu-mi neîndestulător. Nu mai știam cine sunt și nu mai aveam încredere în mine. Am pierdut toate acestea pentru bani; măcar de mi-ar fi adus vreo satisfacție durabilă. Erau momente când îmi era rușine de telefon celular pretențios pe care-l aveam în buzunar, îmi era rușine de buzunar din cauză că de el era cusută o pereche de pantaloni scumpi, de haina de pe mine, de atitudinea mea de om mulțumit, de prostituția la care recurgeam pentru toate acestea. Nu? Nu așa se numește punerea în folosul altora a ceva intim, personal? Este doar un amănunt minor faptul că ceea ce-i de vânzare este propriul trup sau calitățile cu care am fost înzestrat de natură. Atâta timp cât acestea sunt oferite în urma unui târg, se numește prostituție. De fiecare dată când mă întreb care a fost apogeul existenței mele de până acum, mă refer la cel negativ, îmi vine în minte un singur eveniment din trecutul meu. Cât de fragilă este perdeaua dintre viață și moarte! Nu este necesar un efort considerabil pentru a da-o la o parte și a trece dincolo. Este un drum cu o singură direcție, de la viața către moarte? … și cât de adâncite sunt rădăcinile ego-ului… Nu-și poate concepe dizolvarea. Stăteam întins în vană, atât cât puteam, dornic de a-mi spăla sufletul de toți paraziții ce-l sâcâie. În acele momente îmi dădeam seama cât de facil mi-ar fi fost să mă întind după o lamă și să-mi tai venele cu ea… Aveam în minte imaginea asta, clar, mă vedeam apoi cu capul lăsat pe o parte, cu privirea ațintită pe igrasia din fața ochilor, învăluit într-o apă roșie, tot mai roșie. M-aș fi simțit înfrigurat, slăbit cu fiecare clipă ce trece, luând cu ea și sângele din mine, acesta devenind din lichidul vital un lichid grotesc, înfiorător pentru cei ce aveau să-mi descopere trupul neînsuflețit. Simțeam până și angoasa din acele clipe a eului meu ce se vedea amenințat cu neantul, care avea certitudinea dispariției lui, din nefericire nu definitivă, căci multe alte egouri mă înconjoară, mulți alți ochi privesc această lume, multe alte guri își rostesc nedumeririle proprii… Era liniște. Intuiam și liniștea ce va urma apoi, în ciuda gălăgiei ce avea să fie provocată atunci când eram găsit. Stăteam cu capul pe o parte, așa cum eram în mintea mea într-o poziție total relaxată, de parcă într-adevăr eram lipsit de viață. Totul îmi părea posibil în acel moment. Nu îmi mai păsa de durerea ce aveam să o las în urmă, căci numai făceam parte dintre cei vii. De ce mai sunt viu? Amândoi plictisiți de o zi de duminică, am hotărât să de uităm la un film ales de mine. What dreams may come, printre actorii protagoniști numărându-se și Robin Williams. Eu îl mai văzusem și mi-a plăcut, în ciuda dramatismului lui. Către finalul filmului, la scena în care Chris își găsește soția în acel colț întunecat de iad, Cristina a început să plângă și să-mi spună: -Nu vreau să te sinucizi și să ajungi și tu acolo. Am început să râd, deși era o reacție nervoasă și nedumerită din partea mea. -Promite-mi că nu o să te sinucizi, a continuat ea. -Ce tot spui Cristina, oare ce-ai pățit. E doar un film… -Promite-mi, m-a rugat cu lacrimile șiroindu-i pe obraji, te rog promite-mi. Speriat de starea ei, nedumerit de ceea ce-mi cerea, nu că nu aș fi cochetat cu acest final deliberat, i-am promis că nu o să mă sinucid. Asta m-a ținut în viață. Nu că aș ține mult la promisiunile pe care le fac, dar simplul fapt că mi-a ghicit gândurile în această privință, m-a impresionat mult și nu vroiam să-i provoc un asemenea chin. Trist este că în aceiași zi, am avut ca musafiri două cupluri ce au stat cu noi până târziu în noapte. Am râs cu toții, ne-am simțit bine, am făcut ceea ce era normal să facem la asemenea întâlniri, dar în același timp îmi erau cu toții îndepărtați, străini, de parcă chiar am folosit lama cu câteva ore înainte și eram definitiv desprins de lumea asta. Nimeni nu a bănuit ceva, nimeni nu a citit pustiul pe care-l găseam de fiecare dată în ochii mei când mă uitam în oglindă. Cât de ipocrit pot fi! Poate că totuși Cristina și-a dat seama că ceva nu era în regulă cu mine, dar după atâtea depresii prin câte am trecut și la care a fost martoră, s-a obișnuit și are convingerea că voi trece peste ceea ce mă chinuie în adâncurile ființei mele. Incredibil cât de puternic este atașamentul față de această lume, față de propriul corp. Ne comportăm cu toții de parcă moartea este un sfârșit numai pentru ceilalți, nu și pentru noi înșine. Invidiez cameleonii pentru posibilitatea de a-și provoca moartea subită, deliberat, fără ca acest gest să fie o tragedie, o rușine pentru cei rămași în urmă. Viața: un procentaj mărit de suferință și unul infim de bucurii, fără ca acestea să aibă un scop accesibil. Moartea: recompensa vieții. Felicitări! Pentru că trăiești te-ai ales cu un premiu surpriză: Moartea. De ce plângi? De ce ție frică? Cu toții dorim adevărul, dar puțini sunt cei care și-au pus problema dacă-l putem suporta, dacă merită căutat. Odată aflat, viața devine inutilă. Prețul pe care-l cere această lume pentru propria viață, naturală, un miracol al existenței, devine criminal. Trăiești, deci plătești. Pentru că respiri, pentru că bei, pentru că mănânci, pentru că te piși, pentru că te caci, pentru că iubești, pentru că vrei, pentru că speri, pentru că te fuți și, mai ales, pentru că gândești. Plătești pentru absolut totul, în diferite modalități, în timp ce soarele există, pământul există, aerul există, animalele există, totul există gratuit, totul în afară de om. Numai el este dator pentru existența lui. Nu-i ciudat? Sterila răzvrătire: răspunde-mi sincer, omule, ce ai face dacă dintr-o dată întreaga lume ar deveni stearpă, iar copiii născuți cu un minut în urmă vor fi ultimi născuți? Ce ai face știind că după câteva generații, puține, nici o urmă de om nu va mai exista pe acest pământ, nimeni inteligent care să-ți admire manifestările artistice, munca de-o viață, sau să te admire pe tine pentru faima, înțelepciunea ori puterea pe care le-ai câștigat? Cum te-ai simți știind că este posibil ca ultimul om rămas în viață ar putea fi chiar copilul tău, și nu va mai fi nimeni să-l îngroape? Ai mai strânge oare avere, ți-ai mai construi case știind că acestea, peste puțină vreme, vor deveni vizuini pentru animale, care nu vor ține cont de splendoarea lor și le vor pângări? Cum te-ai simți știindu-ți palatele murdărite de un porc nedemn de ele, întocmai cum ai face-o tu dacă ți s-ar oferi o lume mai bună, de care încă nu ești demn? Ai continua goana ta după senzațional, te-ai mai manifesta vanitos știind că odată cu moartea ultimului om, nimeni nu va mai cunoaște povestea vieții tale, istoria civilizației din care mândru faci parte? Haide, fii sincer cu tine însuți, meriți asta. Poate atunci îți vei conștientiza insignifianța și meschina vanitate. Poate că atunci vei reuși să-ți dai seama de grotescul tău rol pe care joci cu atâta pasiune și te vei lepăda de el, începând astfel să trăiești cu adevărat. Sau poate că atunci vei începe să te manifești și mai zgomotos, și mai stupid, și mai meschin decât o faci acum, știind că nimeni nu te va trage la răspundere pentru asta, nu te va închide într-o celulă, căci oricum, nimicirii iminente suntem cu toții supuși. Oare de ce înclin să cred că asta cei face? De ce cred să te vei deda tâlhăriei, furtului, violurilor, crimelor pe față, în plină stradă, sub soarele arzător? Spune-mi omule, de ce cred asta? De ce cred că în loc să-ți depășești meschina condiție actuală în care ai rămas împotmolit de multă vreme, tu ți-o vei lua și mai în serios în cârcă și te vei manifesta mai stupid decât o faci acum? Răspunde-ți, omule, la această întrebare apoi acționează în concordanță cu ceea ce ai găsit în străfundurile ființei tale. Oricum, chiar dacă civilizația umană va continua să supraviețuiască, tu vei muri curând și nimeni nu va da doi bani pe persoana ta: vei ajunge și tu la fel ca oricare altul, un nume pe o cruce pe lângă care vor trece indiferente generațiile următoare, așa cum o faci tu acum; vei ajunge cenușă purtată de vânt, hrană pentru viermi. Nu contezi pentru societatea în care vrei cu atâta ardoare să te încadrezi, încălcându-ți pentru asta principiile și tot ce-i mai sfânt în tine. Uneori am regretul că Pământul nu este plat, că nu are o margine de unde să mă pot arunca fără a mai ști cineva de mine, fără a-mi găsi cadavrul. Dar alteori, cum este exact acest moment, în ciuda tuturor celor scrise mai sus, mă simt bine, deși poate că acest cuvânt, bine, nu este potrivit. Cu cafeaua aburindă lângă mine, cu un iz de nucă de cocos de la lampa odorantă învăluind întreaga cameră, luminată doar de două lumânări și acest monitor, la o oră mică în noapte, când puțini au mai rămas treji, cu Shponge cântând încet a lor Once Upon The Sea Of Blissful, sunt dominat de o senzație de eliberare, de acceptare, de… resemnare, astea poate din cauză că totul este lipsit de însemnătate, că nu mai am temeri, nu mai trecut și nici viitor. Acum doar clipa prezentă contează, și de fapt nici ea nu-i importantă. Nu mai am speranțe, nu mai am vise, nu mai am ambiții, nu mai am datorii de plătit, mă aflu transpus într-o stare de detașare, pe care însă nu am inteligența și nici puterea de a o prelungi la nesfârșit. Trebuie să mă mulțumesc cu puțin. Bine că există și acesta. Fără el, nu aș ști pentru ce mă lupt, pentru ce încerc să mă înving. Cu Andrei în cele din urmă am ajuns să nu mă mai înțeleg. Începuse să-mi bage pe gât noul testament, spunându-mi că isus este calea de urmat, că ea mi se potrivește cel mai bine. Chiar nu știu cum și de ce a ajuns la această concluzie. De ce fiecare dintre noi încercăm să-i aducem și pe ceilalți pe drumul nostru? De ce nu ne acceptăm așa cum suntem? Îmi spunea că el l-a ales pe isus, că a verificat această cale și că da, este autentică și dă roade. Poate pentru el așa o fi. Pentru mine însă nu, cel puțin acum nu. Habar nu am ce va fi mai încolo sau dacă va mai exista un mai încolo. Este posibil ca în clipa următoare luna să explodeze lovită de un asteroid; poate că însuși pământul explodează din același motiv. Mâine o să ies din casă să plătesc chiria pe această cavernă, și mergând pe stradă aș putea fi năucit de-o lumină puternică, apoi aș auzi un zgomot infernal, nemaiauzit vreodată de cineva și aș simți o căldură crescândă, pentru ca în secunda ce mi-a mai rămas, uitându-mă în urma mea, să văd pe cerul înroșit un munte de foc îndreptându-se spre mine… Există cineva care să-mi argumenteze imposibilitatea acestui scenariu? Regret faptul că m-am îndepărtat de Andrei. Este vina lui, deși intenția i-a fost bună. N-am sporovăit pentru a găsi un sfat sau o salvare din partea lui. Nu cer așa ceva, pentru că nu am nevoie, pentru că nu consider că mă aflu într-o situație drastică. Trebuie să experimentez pentru a înțelege această Creație și chiar dacă nu voi găsi o concluzie finală, chiar dacă aceasta nu există de fapt, viața nu-mi va fi irosită. Cel puțin din punctul meu de vedere, și asta e cel mai important. De ce m-ar interesa părerea altora? Până la urmă, nimeni din cei care pretind că sunt sfinți sau cei care spun că sunt normali și vin la mine cu sfaturi, cu sugestii sau mustrări în privința modului pe care l-am ales de a-mi trăi propria-mi viață, nu-mi vor sta la căpătâi atunci când voi muri, la fel cum nimeni dintre ei nu-mi va spune atunci: -Bine mă nenorocitule, m-ai ascultat, ai ajuns aici pentru că ai ținut cont de vorbele mele, haide să putrezim împreună în același sicriu, poate că așa ne vom ține de urât și pe lumea cealaltă și te voi putea sfătui în continuare… Și totuși, încă mai este vorba de mine... Ce înseamnă asta? Înseamnă că nu–mi rămâne altceva de făcut decât să observ în continuare și să-mi împărtășesc părerile în scris, căci la vorbă nu sunt bun. Cătălin Spînache Cluj-Napoca 4 mai 2006