Impas

sunt flori ce lasă-n urmă greul și mor topite de visare

mai sunt și ochi ce plâng in noapte și-adorm când soarele răsare.

mâhnite-s florile acelea,dar jalea lor cine-o mai știe ,că se aude-ncetinel

cine a inteles cât plâns ascunde sub ochi un Viorel?

cine întelege oare că pe o panseluță stă o mămăruță

si îmbrăcată-n roșia hăinuță se uită si privește cum plânge o pucuță?

strânge bine pumnii și ochii mari deschide,in viață-s multe drumuri si toate sunt perfide.

de vei alege unul presărat cu flori,toate vor muri din noapte până-n zori

de vei alege unul ce duce spre o vale,să nu uiți fătucă,urmează o grea urcare.

de vei alege unul de nu-i umblat de lume,va trebui să nasti,sa pui acolo o lume.

ferește-te cu grijă de cei ce sunt mieroși,deschide bine ochii…ca tare sunt “frumoși”.

“…trec separat prin noi aceleași clipe,trec separat prin noi aceleași legi

iubirea noastră-i plină de risipe,rămane să-nteleg si să-ntelegi

dar nu e chip s-o facem dintr-o dată și iată-ne constrânși

la convorbiri purtate într-o ură mai ciudată,pe seama iubitelor iubiri.

trec separat prin noi aceleași zile,trec separat prin noi aceleași stări

tăcerea ta îmi stăruie-n pupile,iară durerea ta iți plânge-n așteptări

nici unul și nici altul nu se-ndură să oprească durerile din el

deși sărutul ne-a inghețat pe gură și frică de-mpăcare ni-i la fel.”