Poezie
Floarea
1 min lectură·
Mediu
O floare mângâie obrazul unei veri
Și nimeni nu se-oprește s-o privească;
E tristă ca o pasăre măiastră
Mută în toiul unei primăveri.
Natura se întoarce către floare
Și îi zâmbește blând și luminos.
Acum are un tonus mai voios,
Dar nepăsarea lumii tot o doare.
Cu dragoste de viață ea privește
Un băiețel ce plânge supărat.
E ziua mamei lui și ce păcat,
Nu știe cum s-arate c-o iubește.
Floarea se simte tristă că nu poate
Să îl ajute pe băiatul întristat...
Deodată, prin voință, a mișcat
Și l-a atins pe băiețel pe spate.
Băiatul s-a întors brusc și-a privit
La floarea cea ascunsă de natură.
Fără prea multă tevatură
Necazul lui s-a risipit...
001963
0