Sorin Rosca (Rosentzveig)

1. amiază tomitană Gros-plan cu un fir de iarbă. Zici că-i vela semeață a unei yole aripa aceasta ciudată de fluture pe care-i scris în ebraică, în filigran, în rune numele meu ca nuca-n

Nu-i soare de-o lună și ninge cu firimituri de frig, încît ai zice că timpul - încremenit deasupra casei cu toate stelele înfipte-n el ca țepii ariciului -, e chiar sufletul nostru

*** Cu tăciunii dorului pe buze deschid în șoaptă fereastra numelui tău și-atunci singurătății îi dau ramuri pe care-și face cuib dintr-un zîmbet amintirea nopților nebune *** Ai

Doar întorcîndu-ți privirea îmi pari atît de departe încît ziua ieșind din pîntecul nopții încape-ntr-o vrabie... Îmi pari atît de departe fiindcă nu te-am mai strîns în brațe de-o clipă...

Trupul tău țintuit cu păsări de smalț pe o plajă îngustă cît fîșia dintre două inimi ale iubirii, ploaia căutîndu-ne prin cotloanele nopții și licărul unui cărăbuș mă îndeamnă să aprind acest

Trupul tău și-a întins granițele pînă dincolo de cer; de aceea fiecare celulă a mea își caută printre stele celula pereche, de aceea printre sînii tăi luna își plimbă cocorii învătîndu-i

Dintr-o dată aerul mi s-a tras dinainte cum iarba sub copitele mînzului; cerul s-a prăvălit în genunchi zornăindu-și stelele și lumina zilei s-a prelins într-o candelă; dintr-o dată nu

Stol prin puful dimineții fete-n alb subțiri ca fumul îmi încurcă-n joacă drumul cu un șarpe din mătasea pletelor blondii, ochiu-i fagur cu dulceața coapselor pe care ninge, latră lupi de

Ce vremuri crunte, doamnă, ce abandon de tot ce-a însemnat odată iubirea ca magie, așteaptă mult și bine caleașca de argint să-ți readucă-n preajmă surîsul meu rebel și-un ban în care-i prinsă

Viața mea are urechile clăpăuge, cu labele-i crăcănate abia dacă se mai poate ține pe-un drum, primul ministru îi zvîrle dinainte biluțe de ceață, viața mea cere azil în gaura cîrtiței și zorii

În țara asta cu trei guri cineva mușcă din mine și nu se mai satură, cineva îmi ascunde printre rînduri fărîma bucuriei, îmi întoarce lumina pe dos ca pe un ciorap... În zori, cerul mocnește a

Oamenii Președintelui pipăie-n zori pîntecul cerului care va naște. Ei sunt pe aproape, nevăzute ramuri în prelungirea liniștii, cristale aparent somnoroase. Oamenii Președintelui învață

Poetul e la post, își amestecă moartea-ntr-un blid și toarnă ultimul strop de ulei spre a ține lumina aprinsă în candela cu înfățișare de carte; uneori îmi spunea că limuzina lui e

Cu șiretenie își strecoară ghearele în coama răvășită a unei nopți de iubire, felină gata să întoarcă la cuib pînă și zîmbetul stelelor tinere; degetele ei îmbăiate în mierea

1. Orice drum deschis cu floarea caisului într-o carte merge pe urmele tale. Eu îl urmez luminîndu-l cu povestea, eu sunt cîinele credincios al drumului pînă la tine; 2. Te

Nichita călărea mustangul Iov cu floarea-soarelui drept ochelari de soare, calul avea mustăți a la Dali și călărețul pinteni de ninsoare. Ciudate vremuri tropăiau pe noi, cuvintele nășteau cu

Moartea se relaxează după colț cu bărbia rezemată-ntr-un corb, scrie un eseu despre dragoste răsfoindu-mi sufletul-inorog ; pasărea de sub bărbie visează un sîmbure în care Medellina pictează

Lupii vin și dau din umeri, împresoar-o amintire trează, cine știe cum, vîntul mișcă stele goale prinse-n plase de păianjen printre coastele firave ale unui sat de fum ; unii spun c-au fost

Peste sînul tău dezgolit în somn lunecă troica unui gînd fugar, bot umed al nopții adulmecînd clipa rătăcitoare. Frate de cruce cu toate aceste cuvinte nicicînd mai frumos pîlpîind sub

Se duce pe copcă povestea... Din cerul ca un iaz plictisit Alisa coboară pe lume să-și caute prințul falit. Pe mare, sub unghia lunii, în pasărea lui de rubin, în zori, printre cărți, în

O făptură albă s-a oprit și plînge într-un turn deasupa unei gări pustii, demonul sublim al poeziei e-ncurcat la nunta unei mori de vînt, de atîta pace, s-au urnit castanii și-au luat-o razna-n

De voi pleca pe mare tu vezi de scoală grîul, sărbătorește-i calea cu tinere făclii, închide, doamnă, pruncii între coperți de rouă și bate-n geamul frunzei și dă poruncă-n lume cînd s-o urni

Autoportret - un fir de iarbă în colb, altă poveste...