sorin mihnea dumitrescu

Robotul din tine te cheamă întruna Și fiece zi e un nou început, Nu știi când s-a dus din nou săptămâna, Pariul cu timpul demult l-ai pierdut N-ai voie să mori, nici măcar temporar, Știi doar

Nu te mai ascunde după copacul minciunilor, frunzele lui au murit de mult și te-au lăsat mai dezgolită decât erai când Adam a mușcat momeala din fructul oprit Te miri de ce plouă peste tot unde

Sunt pătura care-ți acoperă goliciunea inhibițiilor tale, Sunt perna pe care lași ultimele convulsii de neincredere, înainte de a porni în expediția trupului meu Sunt insula care

Strivesc pe buze țigara ultimului tău sărut, dar n-am să mai trag fumul în piept, după ce mi-ai pus dintr-o dată sens interzis străzii prin care ajungeam în dormitorul trupului tău Am intrat în

Mi-am fracturat vertebrele zilei încercând pentru tine să îmbălsămez noaptea în morga din sufletul meu N-am fost destul de atent și am căzut în golul dintre noapte și zi Ambulanța solară m-a dus

Îndreaptă-ți privirea spre frunzele vechiului stejar, pianist singuratic pe scenele uzinelor morții, aici, pe pământul de la Auschwitz. Pășește, de bună seamă, cu mare sfială. Sub pașii tăi

Am început viața de la linia de centru odată cu primul fluier al Celui de Sus, legitimația de muritor am primit-o râzând și am plecat la primul antrenament, să simt sub glezne gazonul pe

Nu-mi bate ornicul sub clopotele nopții, Nici carnea nu-mi mai arde în iubire, Am trupul plin de frunzele durerii, Și ochii-mi dezgoliți îi scutur în neștire Un crud ecou se-ntipărește-n

Mi-s ochii grei, oglindă de minciuni, Potecile credinței mi se retrag din piept, Și las în urmă pașii Saharelor nebune, La stația dintre Poli azi nu te mai aștept Se-nmoaie cruzii castanii în