Sorin Coadă

Nu-mi imaginasem vreodată puterea de a rezista unei curse ce părea fără capăt. Aveam avantajul de a nu-mi cunoaște urmăritorii și păstram distanța, mai speram încă. Le auzeam îndemnurile de hăitași

Devenise obișnuită ieșirea pe fereastră în aerul parfumat de regina nopții. Se asigura că este singurul care nu doarme și se strecura ca o umbră în lumina lunii, călcând

În umezeala pârâului, își păstrau verdele doar frunzele de podbal. Ea părea de necuprins. Rămânea neschimbată în ritmul alert al anilor, doar anotimpurile îi transformau lăstarii rari. Tremurul

Se mai bucura de imagini, doar tresărind aproape de punctul culminant al unui vis repetat. De fiecare dată îl pierdea. Nu se putea mângâia nici cu posibilitatea de a-l reconstitui. Orbecăia în

Își aminti plăcerea de a lenevi diminețile. Știa prea bine că nu poate profita de singurătate; se apropia ora medicamentelor; durerile neostoite creșteau în intensitate. Pesemne greșise unuia dintre

Deși indiciile îi persistau prea bine în minte, recunoscu destul de greu casa. Dacă nu ar fi promis că va veni negreșit, ar fi făcut cale întoarsă fără să forțeze poarta. Ar fi strigat de câteva ori,

Sporadicele întâlniri erau întotdeauna la limită. Se vedeau ca într-o ruptură de tergal și ezitau să se recunoască. De departe, simțeau atingeri de păpădie. Își îmbiau zâmbetele, cu undele unor

Era prea mult să reteze trunchiul lumii sale ascunse. - Să-l tai, ceru bătrânul și spunea multe. Era cireșul din care căzuse. Rămas paralizat, îl ocrotea ca pe un tovarăș de suferință. Se bucura

Coborârea într-o fântână neterminată nu fusese niciodată mai anevoioasă. Când era copil, primii stropi de ploaie, după îndelungata vreme mohorâtă, îl îndemnau să se chircească într-un loc ferit, de

Vânzătoarea de pantofi întârzia. Poate ăsta era motivul pentru care ploaia anunțată la radio nu-și făcea simțită prezența, doar norii răzleți croșetau un joc de lumini și umbre spre mulțimea din

Aștepta să i se înmoaie barba. De după un văl negru, auzi pașii accentuați ai unui drum feminin, tot mai apropiați, tot mai amenințători. Rezistă greu tentației de a-și privi chipul în oglinda

Ca în vremuri îndepărtate, alerga să prindă un personal de a cărui sosire nu era sigur. Semnalul acustic îl îmboldi să grăbească. Ocoli în viteză ultimii copaci din pădurea întunecată și coborî pe

Frizerie sau cabinet stomatologic; nu era sigur asupra destinației încăperii în care intrase, semăna cu budoarul unei femei din altă epocă. Aranjamentele îi dădeau certitudinea unei prezențe

Mirmidonii se legaseră cu brâul jurământului s-o asasineze pe Irizia și să fure Șarpele de Aramă pentru a-l aduce în Þilimuni, unde fiecare își ridica un altar pentru propria jertfă. Bolnav de

Trase la iubita lui fără vârstă. O cunoscuse într-una din primele sale călătorii. Pe chipul său se imprimaseră urmele anilor și lipsurilor, dar ea rămânea neschimbată. Simplitatea ei și chipul palid

Imdiola continua să existe. Părea o entitate apăsătoare, a cărei prezență, dezvăluită doar pe jumătate, îi accelera ritmul inimii. Șoapte străvezii îi străbăteau perdeaua de gânduri ajungând la

Se trezi cu frigul în oase. Simți legătura la degetul gros de la picior. Deschise ochii și se sperie. Era gol, alături de alți morți, femei și bărbați, cu toții dezgoliți și aruncați în neorânduială.

Mai întâi a fost plictiseală, apoi lipsa poftei de mâncare, acreală, greață și oboseală. Nu-l durea încă nimic, dar ochii îi erau tulburi și, în curând, nu mai putea suporta lumina. Zăcea lingav,

Dacă temerile i s-ar fi adeverit, ar fi incendiat plasa de pescuit și ar fi alergat spre râu, singurul avantaj în fața urmăritorilor. Ca de obicei, încuie cele patru uși ale chioșcului; nu știa pe

Drumul spre lumină. Pulberea zvâcnea în fiorul cald al salbei de raze, abia întrevăzute în lumini și umbre. De fapt, boarea secetei și glasurile îndepărtate ale copiilor -o fată și un băiat- îi

Povestea continuă… -Și tu, care din personaje ți-l arogi? „Simt o undă de ironie aici”... -Vezi tu? Basmul ăsta e rupt din sufletul meu,dar... „Dar”? -… Dar a strâns tot ceea ce mi-e străin,

Pospaiul de lumină îi împăienjenea vederea asupra plutei pentru care, altădată, se băgase în apă pescuind-o dincolo de perdeaua înșelătoare a stufului. Ajunsese pe mal și, dintr-o singură mișcare,

Amnăraș credea sincer în existența Șarpelui de Aramă … Dorea să-l fure și să-l aducă în Þilimuni, el și doi bețivani poleiți în ridicol. Planul era ispititor, rupt parcă din basm, spunea el. Trebuia

Roșu intermitent. Lăsă mașina pe liber și se apropie încet de barieră, fără să atingă frâna. Opri motorul și închise radioul, să audă mai bine sunetul inconfundabil. Întoarse capul spre ea. Știa