Sens

Gheare adânci înfipte în carne pâna la os; Focul arde mocnit. De departe întors călătorul Atinge cu bățul jarul încins Cu dinții din carne mușcă, sorbind zeama care se prelinge pe trupul nins. Adie usor, cărări șerpuind Din munți către poale spre apus întins Vale a plângerii, brazi falnici cinstind Tăcerea sălbăticiunilor înfrante în desiș Acoperite de mantia alba ce mintea le-a cuprins. O pata neagră se desprinde de potecă Lup singuratic prin zăpadă, urlet stins Adulmecă mirosul de carne și de jar încins Și umbra călătorului ce-i trezește un gând Ce sufletul i-a măcinat și timpul a învins. S-ar repezii să muște, să sfâșie tot trupul În răzbunarea pribegiei, a sufletului său rănit S-ar repezii cu bucurie să facă plecăciune In amintirea vremurilor îngropate sub blana sa de lup Din colțul de paine uscată, călătorul mușcă obosit. Să sfâșie, să urle, focului să dea ocol? Să plece departe, sus pe creastă? Dar nu. Se așează pe cărare, neliniștea-i freamătă-n nări Oare l-a recunoscut? E el, e lupul. Și lucrurile parcă ar căpăta un sens.