Sonia Kalman

Crede-mă, ți-o spun din pură prietenie. Dacă ai de gând să începi să mă iubești, Mai bine fugi. Nu are rost să îți pierzi timpul într-o idilă Ce nu-și va avea niciodată rostul,

Când mă văd înconjurată De atâta dragoste falsă, de atâta superficialitate, De atâtea lacrimi judicioase Și de atâtea despărțiri fără rost, Tocmai atunci realizez, în cel mai profund

Eram odată împreună. Înainte să ne întâlnim, Rememorasem toate clipele Petrecute alături de tine. Fie că eram nostalgici, Bucuroși sau stresați, Intotdeaua ne făceam timp Să

Marea nu-ți poate cuprinde cu vederea Toate măștile pe care eu ți le cunosc. Marea doar te poate îmbia înspre ea, Ca să te ucidă cu miile de valuri. Și spuma lor o să te reverse pe mal,

Mă plimbam cu Dumnezeu pe o cărare necunoscută, Iar El îmi tot povestea cum stau lucrurile defapt. Deodată, în timpul conversației, a apus Soarele brusc Și s-a făcut un întuneric abisal,

Zâmbind dintr-o copertă veche, Un bărbat mă soarbe din priviri, Și mă răstoarnă, ca pe un elixir, Dintr-un pahar mai mic Într-unul mai mare. Are ochi de sticlă, Dinți de papirus,

Era seară,iar noi ne împleticeam pe alei ca două rădăcini de salcâm. Mă împiedicam în propriile mele tocuri, iar tu mă țineai de mână,de frică să nu fug. Florile de pe margini erau puțin

Stăteai jos, privindu-mă fix. Îți stăteam pe genunchi, Uitându-mă atentă În sufletul tău. îți spuneam tot ce simțeam, Îți povesteam de zilele ce au trecut Fără să te am aproape,

Să fie foc când spun, căci vreau să ardă Împărăția iubirilor trecute, încă neuitate. Să scăpam de această mare avangardă, Să stingem amintirile din activitate. Să fie apă când spun,

De ce țipi mereu la mine,spunându-mi că mă urăști pentru că nu-s frumoasă? Se pare că ai uitat că ieri, părul meu îți era călăuză pentru palmă, atunci când mă mângâiai, și tot el îți

El, un haiduc modern ,cu plete și cu patimi, iar ea, roșcata veșnic îndrăgostită de el, haiducul. Cuplu pierdut printre păduri de cupluri, Ei, trofeul lumii vii. Fotografie a timpurilor

Voalul miresei atârnă pe acoperișuri Și o iau razna podelele de lemn, Sumbru zornăie zăpada sub talpă, Și alunecă noaptea sub uși de cristale. Mireasa fuge desculță pe șosele, Iar

De-aș fi știut de la-nceputuri, Că totul va ajunge fad, N-aș fi dăruit săruturi, Care acum, oricum decad. Iertare-mi cer din răsputeri, Din inimă și din tot trunchiul, Căci

Când soarele se ascunde în ouă de prepeliță, Te strig dintre zaharnițele goale Și dintre lingurile pline de rugină. E sărată roua așternută pe borcane Și e pustie casa fără umbre

Am uitat să-ți dau o poezie Pe care o scrisesem la cerințele tale, Cu și în starea ta de îndrăgostit furibund. Nu știu cum am putut uita tocmai lucrul ăsta, Dar de fiecare dată când te

Ne-au marginalizat cu toții Doar pentru simplul fapt Că noi știm să iubim. Ei, oamenii-roboți, Au crezut că e vrăjitorie Ceea ce noi numim îmbrățișare. Ne-au dus la judecată, Și

Dragostea noastră nu are impedimente, Și totuși are, Nu are leac, și totuși nu e otravă. E ceva mai mult de atât. E un amalgam de așteptări, sentimente, Dor, vise, gânduri, speranțe,

Pe când zăceam pe tronul meu, Situat dincolo de lume, Un chipeș pământean îmi apăru în față, La crăpătura dintre noi nori. Oamenii merg în sus și în jos mereu, Și nimeni nu îi poate