Lumea se rucsăcește

1. Di Simo apare ca o carcasă publicitară pe metrezele unui pahar. Totul se întâmplă în imaginea reflectată a unui pahar cu apă. Puccini – un bărbat cu tabieturi dispărute și sensibilitate îngropată. A rămas doar mondenitatea unei suferințe de bazar. O nebuloasă ajunsă la saturație. Nepoata compozitorului, Simonetta, are doar frumoase amintiri de premiere, frumosul obraz al Darcleei într-o baltă de lacrimi. Nimic nu poate compara succesul cu vocalizele rujate, cu mănușile trase până-n cot, cu colierul greu care sugrumă orice comportament natural, lăsând doar propria dorință de strigăt în ritm de plămâni evantai și laringe antrenate cu ouă crude. În fiecare zi, la aceeași oră, aceeași știre. Aceeleași cursuri de la Berlin. Redaktion D. Ich liebe Beethoven. Leider. Hat erwartet. Hat empfunden. Ich finde Mozart gut. Ich hasse Popmusik. Ich mag Jazz. Toate mă aruncă în cel mai recent război modial. Îl văd pe sceleratul Scaraoțchi și miros fotografia ta arsă la developare. Cuvintele mele intrate în carantină. Soarele troznește în balconul închis. Un banc de gheață topește geamurile. Și doar Gombrowicz, oxigenându-și revolta cu o pipă în dinți, pe coperta unei cărți crăcănate. Doar el se mai uită în direcția opusă de mers. Fleoșcăiala resuscitează garajele. Cineva îmi spune că aici mă plafonez. Privesc tavanul căzut în debara. Doar barbatul costumat, înrămat mai poate fi în pericol. Treci la acțiunea imediată. Lumea se rucsăcește. Tu uiți să scapi un cuvânt în privată. E nevoie de un Pension Cultural Contemporan.