Cu degetul ascuns în umbra tăcerii
Se-odihnește bietul ins
Năvalnic pătruns
de ceața gândului ucis.
Suflul de ieri,amorezat de-o stâncă
vuiește in amintirea
daltei reci
înțepenită de
Dacă mâine ți-aș spune c-am asurzit
de atâta tăcere
ai mai râde cu gust de mare?
Și dacă n-aș mai vrea să văd cum luna sângerează
Mi-ai strivi ochii în zăngănit de lacăt inchis?
Dar dacă
Zgomotul pătează mișcarea
și albul apasă din ce in ce mai greu,
răcoarea îndrăgostită de itinerariul
mieilor de paște;
Liniile-ncep să-și contureze ghimpi
ce-ncap, printre
