Silviu Andrei

Era iunie și cerul se răsturnase în belți, era iunie și materia se sfâșia pretutindeni. Primprejur, lumea se surpa fără prea mari împotriviri. Toți ochii, până și ochii ploii, erau îndreptați

Prin fereastră, cerul înserării se zvârcolea în durerile facerii. Sori neputincioși, răsăriți dintr-odată, ucideau în răstimpuri iarba. În orașul mort, în clădirea moartă deznădejdea creștea

Trecea la trap mărunt călărețul și calul, trecea îmbrățișând cu copitele caldarâmul, trecea cu nepăsarea navetistului nebărbierit, sclavul aceluiași drum bătut de veacuri și cei pe care uneori

Teiul își revărsa în valuri galbene liniștea într-o lume neliniștită. Era o lume în care demult uitaseră să privească primprejur osândiții la viață. Vuia sub pașii lor bitumul cleios, o a doua