Rană

Cumva îmi pierdusem privirea
orbitele îmi înghițeau rătăcite lungi petice
de curcubee, smulse altor rostogoliri de vitralii
din alte temple ucise. Strigam
de la capătul lumii
despre aduceri aminte
cu ploi străvezii
și porumbei albi, pângăriți pe altare de piatră,
despre spinări înalte de zei cu flori carnivore
încrustate pe umeri
și despre leșuri de vorbe
lăsate pe câmpuri să îngrașe succesive recolte
de plecări și uitări, de rădăcini răsucite
la spate
Însămânțate roșu întru tăcere palmele adunau
respirații de lacrimi
să umple cu ele
rotundul gol al astrului mort ce va fi fost cândva
călăuza mincinoasă a zborului meu frânt dinspre mine
înapoi către mine.
Mă mai întâlneam
în răstimpuri
mă mai vedeam zgâriind tot mai ușor timpul -
vestală cu brațele albe, îngropată până la brâu
în colțul de ochi păzit de speranță
ca
de un câine de pază