Poezie

ADN

1 min lectură·27 iunie 2003

Mediu

....Am venit pe lume

.....cu o scara

......in spirala

.......insurubata

........in trup.

.......Timpul

......s-a infasurat

.....in mine

....ca un melc

...tolanit

..in cochilia lui

.fara geamuri

..absorbind

...ca o tacuta

....gaura neagra

.....praful de dor

......de suras

.......de iubire

........de spaima

.......de scancet

......din spatiile

.....interstelare

....adiacente.

...Prinsa intre

..oglinzi

.fata in fata

..urc

...o zilnica

....neiertatoare

.....scara in spirala.

......Mi se aduce

.......la cunostinta

........doar

.......pe ultima treapta

......ca am fost

.....programata

....experimental

...pentru

..o noua cadere.

0125157

Despre aceasta lucrare

Autor: Silvia Van
Tip: Poezie
Cuvinte: 78
Citire: 1 min
Versuri: 39
Actualizat: 28 feb. 2026

Cum sa citezi

Silvia Van. “ADN.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/silvia-van/poezie/46745/adn

Comentarii (12)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.

VV Viorel Vrânceanu✓27 iun. 2003

mi-ar fi placut sa citesc acest poem nu pe un monitor ci in sfera unei ghicitoare. sa-l rotesc usor in palme, cu viteza melcului...
nu mai am voie sa spun daca mi-a placut sau nu, asa ca nu vei sti niciodata.

(corecteaza te rog \"unsurubata\" si \"spima\")

SO Sorin Olariu✓27 iun. 2003

Imi amintesti de Sfantul Ioan Scararul care a scris o carte intitulata Scara, acum mai bine de 1400 de ani, parca.
Interesanta viziunea ta, interesanta cadere...
La una din manastirile din Moldova este pictata scara cu ale ei caderi cu tot.

SV Silvia Van✓27 iun. 2003

Ce a fost asta, un avertizment pentru ceilalti?
Acum nimeni n-o sa mai indrazneasca sa-mi spuna ce crede...:(((

SV Silvia Van✓27 iun. 2003

Sa inteleg, Sorine, ca e vorba de o invitatie subtila sa vizitam manastirile din Moldova...:)))
Astept replici epigramistice...

Distincție acordată

DT dan tristian✓27 iun. 2003

Plina de cinism capacitatea ta previzionala. Surprinzator poem! Cam desirat! Probabil l-ai vrut incropit asemeni unor insiruiri de trepte neregulate dar ontologice rau:)...
Pare-se ca nu vei putea renunta curand la scris:d

Distincție acordată

LN Liviu Nanu✓27 iun. 2003

Text interesant, doar forma de cirnat nu prea m-a dat pe spate. Dar titlul spune totul, nu? De la primul pas pe scara pina la caderee de pe ultima treapta ai reusit sa ma surprinzi placut.

SV Silvia Van✓27 iun. 2003

Ontologica rau, nu pot sa nu ma intreb daca exista vreo compensatie in gestul de a oferi compensatii...

SV Silvia Van✓27 iun. 2003

Cum sa nu vad carnat in fata ochilor (si inca dublu), dupa ce zile in sir asta a fost imaginea care a dominat prima pagina a site-ului? Si cine o fi purtand vina?

AM Anamaria Marian✓27 iun. 2003

stii picturile lui Marc Chagall? unul dintre simbolurile care apar in lucrarile lui este scara... In Midrash (colectie de texte iudaice, de fapt interpretari de texte) se spune ca dupa moarte sufletul urca pe o scara spre cer... :)

SV Silvia Van✓28 iun. 2003

Dupa ce am citit ce mi-ai scris tu despre Chagall, am cautat pe net tot ce se putea vedea din pictura lui. Stiam ceva, dar nu suficient. Trebuie sa-ti multumesc acum, nu numai pentru cuvinte, dar si pentru ca mi-ai deschis o fereastra catre splendoarea artei lui Chagall. Si, da, scara, e acolo...

AM Anamaria Marian✓29 iun. 2003

imi place mult Chagall, l-am descoperit si eu destul de tarziu (anul trecut.Eram lector la un seminar si trebuia sa prezint:\"Shtetl-ul evreiesc si imaginea lui in arta si literatura\". In lucrarile lui Chagall, shtetl-ul(targusoare mici evreiesti)este foarte bine reprezentat. Cand ai timp citest-i cartea \"Viata mea\"... e interesanta.

M moldovan✓18 iul. 2003

\"Prinsa intre oglinzi fata in fata urc o neiertatoare scara ...\"

... super! imi place mult cum scri chiar daca uneori lasi impresia ca scri si din plictiseala. la urma urmei plictisul este doar dorinta de a dori.

Sint curios ce rost ar mai avea,
in viziunea ta,
o scara-n doi care sa ierte
... necoborirea ta?

Ce oglinda ar trebui sa existe
ca sa spui:
Ma opresc mereu cu lacrimi triste
la treapta cea d-intai?

Acțiuni rapide

← Toate textele lui Silvia Van Caută texte similare

Despre autor

Silvia Van

@silvia-van

0 urmăritori

(van_silvia@yahoo.com) Nascuta in Arges, Liceul German in Pitesti, Facultatea de Limbi Straine (germana-franceza) in Bucuresti; profesoara un timp, in prezent, redactor pe probleme de politica externa la Observatorul Militar; volumul de poezii "Obsesia Iubirii" a aparut in mai 2006, iar cel intitulat "Dansand cu timpul" in iunie 2010 la Societatea Scriitorilor Militari. Biografie, altfel Am avut privilegiul sa-mi petrec copilaria intr-un colt de rai, asa cum sunt nenumarate in tara aceasta, un loc a carui existenta abia daca o poate banui un orasean si mai ales un bucurestean, daca nu are norocul sa aiba bunici sau alte rude la tara. Nu era un sat propriu-zis, ci o colonie muncitoreasca plantata intr-o comuna suburbana. Dar asezata la poalele unui deal, pe o fosta mosie boiereasca, - Florica lui Bratianu - un taram fermecat, ce si-a lasat amprenta in intreaga mea fiinta. Stateam intr-o casa impunatoare, un fost conac nationalizat care apartinuse lui Virgil Madgearu, cunoscut economist si om politic in perioada interbelica. Locuiam ce-i drept la mansarda, in odaile servitorilor, dar aveam aceeasi conditie sociala ca si vecinii nostri din camerele din fata, functionari modesti ca si parintii mei. Casa avea decoratii interioare si mozaicuri superbe, iar soba noastra de teracota in stil italian - nefunctionala de altfel - era o adevarata bijuterie. (Am aflat dupa mult timp ca nu se mai afla la locul ei; un demnitar local a vazut-o, a fost incantat de ea si si-a facut-o cadou). Nu casa era cel mai frumos lucru in spatiul copilariei mele, ci tot ceea ce o inconjura. Exact din spatele ei incepea dealul, un deal molcom, pe mai multe trepte, plantat cu vie. Varful ii era acoperit de o padure batrana. Alte dealuri in dreapta si in stanga. Livezi de piersici, vii si din nou paduri. Conace boieresti ici si colo...Privilegiatii altor timpuri se grabisera sa-si faca parte din bogatia si farmecul locului. In fata se intindea o nesfarsita livada de pruni, la stanga alta de peri. Abia dincolo de ele fusesera ridicate blocuri - in stilul monoton si rece pe care-l cunoastem - pentru miile de muncitori de la Dacia. Frumusetea naturii, dezvaluita mereu in jurul meu, a inceput sa-mi atinga suflatul destul de devreme. Aveam patru sau cinci ani cand mama a intrat in casa, intr-o dimineata friguroasa, tinand in mana o crenguta inflorita alb cu ace de promoroaca. Doar o clipa a tinut frumusetea ei, caldura camerei a topit-o, insa nici azi n-am uitat uimirea si incantarea ce m-au cuprins atunci. Credeam ca mama facuse mari eforturi s-o gaseasca, ca scotocise indelung prin paduri - povestile auzite se prelungeau extrem de firesc in lumea reala - si natura, adica tot ceea ce ma inconjura, trebuise pana la urma sa se declare invinsa si s-o lase sa-i rapeasca misterioasa crenguta. Nu stiu ce-am gandit apoi, vazand delicatele flori de ghiata pierind, dar sunt convinsa ca explicatia pe care mi-am dat-o tinea la fel de mult de poveste ca tot ce traiam pe atunci. Sa fi fost acela momentul cand ochii mei de copil s-au indreptat cu mai multa atentie catre necontenitele, tainicele, fascinantele transformari din jurul meu? Tind mai degraba sa cred ca aveam - am - in sange dragostea, nevoia de natura. Ea, natura, inca mai poate trimite semnale sufletului meu, eu mai pot inca sa le aud si sa le inteleg, caci, desi traiesc de mult timp in oras, nu m-am rupt niciodata de ea. Nici n-as fi putut, s-a impletit prea strans cu fiinta mea, atunci, in copilarie. Camera noastra, a copiilor, avea vedere catre deal. Il numeam dealul meu... Urmaream, ca si cand as fi avut un ecran in fata, orice schimbare produsa in coloritul frunzelor, in lumina cerului, in miscarea vantului. Atingeam - afara fiind - firele de iarba si frunzele cu degetele, vorbeam cu copacii, cu norii, cu soarele...La inceput simteam nevoia sa imbratisez florile si nestiind cum sa fac asta, le rupeam pe cele care-mi erau dragi, sufeream apoi vazandu-le vestejite. Am invatat insa destul de repede ca le pot iubi fara sa vreau sa fie ale mele, ca le pot da dragostea mea lasandu-le la locul lor. O buna lectie pentru mai tarziu, in relatiile cu cei din jurul meu. Am invatat astfel sa respect. ...Aveam zece sau poate unsprezece ani. Era vara. Se intunecase deja, eram cu totii in casa, ne pregatem de culcare. Mama m-a trimis atunci pe mine - eram cel mai mare dintre copii - sa merg in curte si sa aduc ceva sau poate sa inchid ceva. Nu ieseam de regula afara noaptea. Casa in care locuiam era izolata si, o data cu lasarea intunericului, locurile pareau destul de infricosatoare pentru un copil. M-am dus totusi. Am facut repede ce era de facut - chiar nu mai stiu ce anume - si ma intorceam. Si dintr-o data, in mijlocul curtii, am simtit un fel de liniste coborand peste mine. Ceva m-a oprit in loc. Am realizat dintr-o data cata pace si cata frumusete e in jurul meu. Era o noapte intunecoasa, fara luna. Nici stele nu erau. Simteam noptea ca pe o catifea moale si calda coborandu-mi pe umeri. Aerul era greu si cu toate acestea respiram atat de usor. Nu-mi mai era teama, dimpotriva, ma simteam ocrotita. Nu stiam de unde venea pacea aceea adanca ce-mi coborase in inima. Eram atat de fascinata de ce simteam, incat nu ma induram sa plec. Stateam in mijlocul curtii in tacerea densa din jur. Nici greieri, nimic... Aerul curgea cald peste bratele mele goale, ii simteam atingerea mangaietoare. Era atata farmec, atata mister in jurul meu, incat as fi vrut sa se opreasca timpul in loc. Imi spuneam ca nimic nu poate fi mai minunat, ca mai multa incantare sufletul meu nu poate simti. Apoi, ca intr-un vis, am auzit cantecul...Un fluier undeva... o melodie atat de frumoasa, incat nu parea pamanteana. Mi-a amortit sufletul de atata frumusete, aproape de nedescris in cuvinte. Nu stiam de unde veneau sunetele acelea, n-as fi putut spune de unde, nu erau case in jur. Cu cateva clipe mai inainte as fi spus ca de nimic nu mai era nevoie ca noaptea aceea sa-mi para desavarsita. Acum stiam ca ceea ce se intampla era ceea ce-i lipsea ca sa devina sublima. Cine ar fi putut sa cante astfel la ora aceea tarzie din noapte? Si pentru cine? Atat de suav, atat de trist, atat de miscator... ...Citisem Legendele Olimpului: "nimfa Pitis s-a pravalit, izbindu-se din stanca in stanca, pierind in negrele genuni. Nefericitul zeu, indurerat, cu ramurele verzi de pin in plete, cantand din nai, a plecat la vale. Cantecul lui se aude noaptea prin paduri, prin locurile necalcate si singuratice din munti. Durerea lui suna spre zare pana la marele Ocean." Zeul Pan... Intr-un tarziu, ingrijorata, mama a iesit dupa mine. Nu si-a putut explica niciodata de ce stateam eu nemiscata, fara teama, in mijlocul curtii.

Vezi profilul