Poezie
suspensivă
1 min lectură·
Mediu
Te las să pleci. Am scos de pe hartă micul oraș, ruina
pare să câștige teren. Deși, pe ambele părți ale coastei,
indicatoare arată alt sens. Modelez mici dinozauri,
mintea și ce-mi trece prin cap, nu e totuna. Tot ce încă
funcționează e jocul surprinderii, ai fost azi aici.
Urmărești unde se dezleagă noaptea de zi. Iată, luna,
țăcănind ca o pușcă, se-ndreaptă spre mine.
N-ai lăsat pârghii de manevră. Să rămân, nu găsesc
punct de reazem. Mii de kilometri de garduri electrice,
întind. Să vorbim despre umbre, atât, despre margini.
Ies afară s-aud bine hăul în oase trosnind. Nu sunt morți
la alegere, fii atent, așadar, cât mai deghizăm. Marchez
cu stegulețe sfârșitul și partea de mijloc. Nu găsesc
început. Oportun că nu ai răspunsuri pentru aici și acum
și te-nvârt, în capul meu ca o balerină, ca un titirez.
DRAMATURGIA LUCIOASELOR FUNII, 2014
002.045
0