Poezie
Ultimul cadru
2 min lectură·
Mediu
Scena era impobilizata încet,încet
de razele albe și reci ale blițului.
Era cea mai frumoasă/dar cea mai jalinca dintre
toate imaginile de până atunci.
Boris dormea cu mâna amorțită sub trupul
încă plin de sărutări al iubitei lui.
Visa la viitor și-și contruia planuri cu teul
și pana de poet.Dar era orb și surd și mut.
Ce nu vedea/auzea era întipărit ca o cicatrice
adâncă pe filmul subțire.O cicatrice pe negativ.
O dâră lungă și neagră ce se așternuse iremediabil
în jurul trupului cu forme pline ce se răcea
devenind inert.
Boris visa la fel de inconștient că atunci
când era treaz.
Niciodată nu văzuse urmele mâinilor ce-i
atinseseră iubita de atât de multe ori.
Niciodată nu auzise scrâjnutul inimii ei
zdrobite de sentimentul acut de vină.
Niciodată nu putuse să vorbească cu mintea ei,
prea absorbită în păcatele comise.
Dacă ar fi știut ar fi murit încet ca o cometă
ce agonizează sute de ani.
Ea nu i-a spus nimic.Îl iubea.
Îi iubea prea mult cuvintele.Dar nu-o iubea
atât de frumos pe cât ar fi vrut.
Boris adora și pământul pe care ființa ascunsă în
corpul ce zăcea lângă el călca.
L-ar fi omorât.L-ar fi omorât.L-ar fi omorât.
Sentimentul de vinovăție o consumase atât de mult
încât îi smulsese sufletul inegrit de corp.
Zvâcniri slabe ale mușchilor o trimiseseră
deasupra scenei.
Prima și ultima lor întâlnire.Acum plutea,mai femeie
și mai iubită ca niciodată deasupra trupurilor lor.
Un ultim sărut pe buzele amorțite de extazul zilelor.
O ultima apăsare pe declanșator:diafragma deschisă,
bliț,lumină,imagine captată,diafragma închisă.
Întuneric,purgatoriu,liniște,răsărit.
001.026
0