Șiclovan Cătălin

A mai căzut o frunză, se cutremură pământul, A mai trecut o vară, se miră nebunul. Se golește copacul, devine tot mai uitat, Rămâne pe poziție, soldat ce nu poate fi mișcat. E un armistițiu de

Lumea-i plină de tumori, stăm toți congestionați într-o ladă frigorifică curățați de sentimente... Ultimii pași făcuți în viată. Câtă sudoare ne macină gândirea, colateral ne sprijinim de

Sub luna crepusculară unde norii cad se ascunde copilul înfrigurat și speriat, în bolți de liniște și cântec de greieri se împlinește frumusețea nopții la ferestre. În beznă coboară un sunet

- De ce trebuie să mă raportez întotdeauna la câinii aceștia masturbatori ce-mi latră mie pâinea de zi cu zi? Unde ar trebui să-mi caut liniștea dacă nu printre absorbanții lumii moderne și

drum anost presărat de ghimpi roșu-i cerul, orizontul visează. dragostea-i mimată de sumbrul gând, vulturul țipă, vervă inutilă. curajul e plecat pe poteca uitării moartea zâmbește cand

un cortegiu negru trece la apus se scutură norii stele strălucesc timid, dar în curând se vor stinge căci doar noaptea e ziua lor. convoiul se oprește, liniște, doar muștele se mai

următoarea stație sfârșit de drum. înspre codrul întunecat îmi îndrum respirul ca o coridă pulmonară răzbesc în focuri vii. cotesc ca să nu cad mă învârt ca să nu stau mă apropii cu pași

Și dacă am încerca să renunțăm la cugetările celor ce se sparg ca niște cristale fine și inepuizabile, într-o altă formă de existență, tot vom rămâne slugi și ștergători de pantofi la colțul

deșertăciune pe tărâmul morților umbre se strecoară printre morminte macabru destin lăsat pe birou... într-un proiect nesătul de vise propus de cuceritorii inimii îngânfații, progenituri ai

Străzi pline de rumori și ostilități încinse hai să mergem către ultimul drum să trăim pe culmi restrânse căci viața scursă printre șanțuri înlănțuie ritmul dorințelor neatinse. Pe strada

Aud sunete în stradă Oare o fi iar revoluție? sau cei ce dorm își trăiesc remușcările zilei de ieri? Da, sunt niște câini turbați Se ceartă că de ce au făcut Să sufere atâtea mâțe. parcă

conflict dureros de dulce spiritul se adâncește și se duce printre rânduri gândul se risipește dă târcoale sufletului atât de rece. comedia umană răsună voit pentru îngerul de toți

Spațiu dezolant și lipsit de vlagă, Aici e locul unde Îngerii își plâng solstițiul, Timpul și spațiul au ieșit din normal Răul cuprinde, teama se aprinde, Viața se stinge...demoni râd. De

vine ziua de-nchinare mâini în sus se văd în zare coropișnițe-n mișcare. stau pe strada înghețată de priviri de la estradă... îmbulzire prea năroadă. liturghia e în floare se vorbește din

un joc de vise tumultuoase măi copile! ce grimase cu frânturi de plastelină câte vieți și nici o vină. dimineața trece, zece te strecori, alergi, ești rece fără frică dimineața ros de vreme

Dimineață, zori de zi Rouă, vis pierdut Arunc un ochi, mireasmă Pe-al doilea-l deschid, dezastru.

Nebunul după un zid apare cu ochii lui sticloși, nedumerit și plini de ură prezice un viitor fără speranțe de sus, din albastrul fără de păcate. O briză îi atinge fruntea încrețită,

Dincolo de luminile ce-l orbeau privea în golul ce i-a mai rămas, dincolo de mâinile ce-l înrobeau a continuat ursit fără popas. Poate ar fi fost mai bine lumina să o soarbă din soare decât

Pe tărâmul umbrelor încețoșat corbii își fac dansul lor hilar peste cadavre cu ochi ieșiți din orbite. În jungla mirosind a moarte crimele și sângele controlează mintea șubredă a omului

Copii firavi trec prin viața surdă lumea vorbește... nimeni să-i audă. prin gări absurde se ascund fricoși chemând cu disperare banul milos. Cântați, cântați, la urechea celui fără