ezitare

„Cu ce viteză ar trebui să alerg pe apă ca să nu mă scufund ?”, cu viteza reușitelor și succeselor într-o viață cu fluxuri și refluxuri, cu continuitate și discontinuitate, cu sincronizări și desincronizări, căci „ezitările”, eșecurile și dezamăgirile te cufund în apa imundă și fetidă a renunțărilor crase.
Poezia a urcat temperatura „gerului mental”, însă nu înțeleg de ce „scrii fără să știi ce scrii”, ca și cum ai pune cuvintele în „sicriu”, când lor le stă bine în lumină.

Răzvan mulțumesc și scuze pentru acest răspuns întârziat: nu cred că tuturor cuvintelor le stă bine la lumină. Unele nici măcar nu rezistă la lumină. Se risipesc de cum deschizi ușa cavoului... așa cum s-a întâmplat în anumite cazuri, la deschiderea anumitor morminte antice, unde, ce să vezi, ardea câte o torță, nu se știe cum, nu se știe de când, uneori de mii de ani, ardea așa, cu o lumină mai albă decât a focului și mâna aceea a savantului din zilele noastre care a deschis ușa aceea, a stins-o și noi nu știm nici acum și nici nu vom ști probabil niciodată ce combustibil au folosit aceia care, acum câteva mii de ani, au aprins acolo torța aceea și au închis ușa ... ”Lampa din interiorul mormântului fiicei lui Ciceron, Tullia, a ars 1600 de ani” citim pe undeva, etc.

S-a stins, a murit sufocată, când mâna aceea i-a dat aer, asta vreau să zic. Și zic