Othello și barca pneumatică

Am mizat dintotdeauna pe rolul terapeutic pe care un spectacol de operă, oricare ar fi el, îl poate avea asupra echilibrului mental și sufletesc al spectatorului contemporan, prin acea capacitate specială pe care acest gen, mai mult decât teatrul, o are de a ne scoate pentru câteva clipe măcar din realitatea cotidiană adesea sordidă și cenușie în care trăim. Aerul acela întotdeauna solemn, gesturile ample, dramatice, bine calculate și sincronizate cu muzica ale interpreților, forma rotundă a sălii, corul și desigur muzica în sine reprezintă în mintea mea expresia unui respect aparte pe care opera în general îl păstrează, chiar și în zilele noastre, artei antice grecești, în care arta europeană din toate timpurile își are rădăcinile. Profitând de oferta extrem de generoasă a ediției din acest an a Festivalului Enescu, am ales zilele trecute spectacolul ”Othello”, pus în scenă la Opera Națională din București. Încrezător în efectul binefăcător pe care aveam să-l simt, m-am așezat cât mai confortabil în fotoliu și m-am lăsat purtat pe valurile primelor acorduri care acompaniază scena inițială, în care locuitorii insulei Cipru (printre care Cassio și Iago) așteaptă cu înfrigurare la țărm întoarcerea corăbiei lui Othello, care se apropie cu greu de mal, surprinsă de o puternică furtună. La un moment dat pe deasupra freamătului excelent redat de cor, atât prin interpretare, cât și printr-o mișcare amplă de balans care amintește de valurile mării, își face brusc apariția, purtată din mână în mână, o ultramodernă barcă pneumatică de pescuit sportiv de culoare verde închis, aidoma celor pe care le vedem adesea în documentarele Discovery și National Geographic, gen ”Crocodile Hunter” sau ”Tehnici esențiale de supraviețuire”. Deși dispare rapid în spatele scenei purtată de mâinile artiștilor, barca reapare câteva minute mai târziu, în toată splendoarea, ca element central al scenei încăierării dintre Cassio și Rodrigo, în care unul dintre aceștia, îmbrâncit și amețit de băutură, cade pe marginea ei, pentru a fi azvârlit de ultraperformanta ambarcațiune într-o parte, într-un mod cât se poate de neașteptat și inestetic. Nu mică mi-a fost apoi mirarea când în scenă și-au făcut apariția, pentru a pune ordine printre locuitorii agitați, mai mulți soldați echipați cu căști naziste, uniforme de piele neagră și pistoale mitralieră Kalajnikov. De asemenea, un element important al scenografiei (minimalistă și predominant cenușie) este un turn înalt, construit din panouri de plasă metalică, aidoma celor din închisorile moderne. Din acest turn își interpretează ariile principale atât Desdemona (destul de plinuță și cât se poate de brunetă), cât și Othello (un tip mărunțel, cu plete și ten alb). Merită de asemenea amintit că în timpul discuțiilor de taină în care Iago îl amăgește pe Cassio, cei doi își aprind nonșalant țigările și își interpretează partiturile printre rotocoale de fum. În plus, la momentul în care Iago, în cămașă cu cravată roșie și pantaloni moderni cu bretele, aidoma celui mai în vogă corporatist contemporan, rostește monologul în care afirmă că scopul existenței sale este să provoace răul și suferința iar Paradisul nu e decât o poveste de adormit copiii, etc, în sală se aprinde brusc lumina! Îți vine să sari din scaun și să o iei la fugă ca să prinzi un loc bun la coada de la la bufet. Totuși spectacolul continuă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. OK, am înțeles mesajul: Răul se află printre noi, în zilele noastre mai mult decât în vremea lui Verdi și avem nevoie de lumină pentru a ne vedea și cunoaște mai bine unii pe alții, dar mărturisesc că tot restul spectacolului am așteptat ca în orice moment Desdemona să scoată un laptop ca să-și comande în grabă batista pierdută, Othello să apară cu un walkman la urechi sau Cassio să scoată vreun smartphone ca să-i trimită smsuri înfrigurate Biancăi. Fără a scăpa din vedere prestația excepțională a corului, pus la punct de neobositul maestru Stelian Olaru (care la cei 85 de ani ai săi, mai sprinten ca oricând, și-a făcut apariția printre elevii săi în aclamațiile publicului), nici prestațiile convingătoare are soliștilor și nici sugestiva ploaie de batiste care la un moment dat al spectacolului pune excelent în evidență deruta lui Othello, ne întrebăm totuși: ce ar fi spus Verdi dacă i s-ar fi propus o asemenea scenografie pentru opera sa și cât de îndreptățiți sunt artiștii moderni să se foloseasca de operele titanilor artei universale pentru a-și pune în scenă ”creațiile”? Ce înseamnă în fond ”drepturi de autor” și cine ar trebui să le respecte mai mult? Șerban Georgescu text apărut în ”Dilema Veche” 26 septembrie 2013