alb

Trista, frumoasa. Versurile din final joaca un rol important. E bine ca tu mai ai credinta... chiar si un pic. Eu nu mai am deloc. Dar am admiratie fata de tine.

...admirație. E prima oară când mi se spune asta aici... Păcat că admirația nu ține de cald in nopțile reci de iarnă (oare se poate numi iarnă ceea ce avem acum?) și mare păcat că nici chiar oamenii nu pot încalzi un suflet singur și în durere. Păcat ca nu ți-ai găsit locul. Păcat ca nu mă crezi.

Poate ar trebui să mă încălzească cuvintele tale. Dar sunt doar litere, nu, doar numere de format 1010010110 care au ajuns cumva la mine, și le pot citi, înțelege, interpreta. Dar sunt cifre. Reci. Ca și ecranul monitorului. Rece. Ca și stelele îndepărtate. Reci. Ca și marmura de pe morminte. Rece. Acum iarași am mers prea departe și mi-e frig.

Păcat, păcat că nu mă crezi..

O descriere a unui sentiment de ..... - adica de lipsa de orice stare. O joaca nepasatoare pe marginea unui abrupt, adormit, impins de cine stie ce ingeri fantomatici care sar si ei prin capul \'tau\'. O incercare de intelegere a motivului pentru care te apleci periculos peste ... nu prea iti dai seama de acest motiv... eventual poate doar dupa ce te arunci...

Un iz de famtomatic umed aer in casa veche, iarna, in timp ce in jur se petrec varii lucruri, interiorul pare linistit, netulburat... neingrijit si in stare de latenta nepasare fata de soarta...

Si totusi, totul este putin schimbat in final cu un fel de dorinta de auto-convingere ca inca mai ai ceva credinta. Dar nu pari a fi sigur de asta.

N-as spune ca este sentiment de...

...de fapt ai dreptate. Rareori pot sa definesc sentimentele care ma incearca, si ma mir ca reusesc atat de bine prin poezie, atat de bine incat voi intelegeti ce simt... poate chiar mai bine decat mine?
O joaca nepasatoare... da, ma joc atat cu viata cat si cu moartea, ma joc foarte des cu mine, sau poate cu alt eu, ma joc mereu cu gandul in parul ei, ma joc mereu pe marginea abisului. Dar nu stiu de ce ma aplec peste margine, stiu doar ca imi place, si daca voi cadea, nu stiu daca voi vrea sa cad, stiu doar ca imi place sa cad.
Nu inteleg ce vrei sa spui prin \'casa veche\'... eu nu-mi imaginam deloc astfel imaginile scurtului poem, ci tocmai afara, tocmai in ninsoare. Din sfera de cristal cristal... eu sunt un fulg de zapada care cade. Poate, intr-adevar, pana la urma m-am aruncat si de-atunci plutesc incet, pe ritm de muzica lenta care ar canta in saloanele (intr-adevar, din case vechi) in care se danseaza... astfel ma poticnesc in tine. Prin niste versuri. Sunt doar un fulg de zapada in parul tau.
Si am dansat. Si apoi mor... si apoi mor, iar tot in ceea ce cred este mai real decat oricand. Am credinta. De asta sunt sigur, de restul nu... nu sunt sigur ca exist, sau ca scriu acum aici.

Casa in sine sta \'afara\'... in ninsoare... asa cum tu insuti ai spus.