Sebastian Lucaci

Sunt gelos pe lumina din ochii tăi pe cerul pe care îl privești fără mine pe umbra ce îți stă mereu aproape fie zi fie noapte pe faptul că ai învățat să minți sunt gelos pe gerul de

prin visele tale, singurătatea mă poartă cu ploaia pe umeri la sânul tău, zorii se topesc îngenunchind în rouă ultimul cuvânt pe care l-am rostit am pierdut... de dor, închid ochii în

Știi, aș încerca să-ți spun ce simt acum,când te privesc, dar vorbele-mi sunt goale și fără răspuns... nici o întrebare nu te poate privi direct în ochi, ea, ar păli de frumusețea răspunsului

cea mai frumoasă poezie se află aici... aici, este oglinda sufletului tău nu e un vis, ai încercat vreodată te întreb, să iei pulsul foii albe de hârtie, poți să-l prinzi cu două

În brațele mele ai să cazi, în ochi îți citesc anotimpul desculți în pădurea de fagi, pașii tăi tac printre rânduri... sunt un străin pentru tine, în vis totuși vii să mă vezi, ascultă

chiar acum te privesc, adânc în ochii tăi mă ascund, ca o ploaie de vară în adâncul pământului, fără îndoială îmi simți privirea, și tresari... te întrebi dacă totu-i real sau e vis; poți

Ochii tăi s-au dezbrăcat azi de lacrimi precum cerul se dezbracă de ploaie în zilele fierbinți... uneori sufletul ni se dezbracă de trup precum copacii își scutură frunzele... dezbrăcat azi

De un timp nu mai spui nimic închizi pleoapa pe umărul meu și taci ce liniște... păsări în zbor descalță norii, pe cer, în turme cuvintele pasc tăcute apusul s-a făcut întuneric, ce

dacă va ninge în iarna asta iubito, promit să mă îmbrac din nou în zăpadă, cu tâmpla plecată spre stelele oarbe, să mă întorc la castelul cel fără de poartă; promit să aprind cu mâna mea