E plin de limaxi triști și uzi in metrou
Stau toți încolăciți grămadă,
Și toți așteaptă
Ceva ce poate fi fatal.
Parcă și imensul metrou sosind in luciri epic șubrede
Preia un ceva din ridicolul
Și e târziu deja-n noapte
Și eu încă aștept
Să vii cu un sărut să-mi calmezi
Fruntea arsă de vânt și de delir.
Iară crengile ce-mi apostrofau cândva
Trecutul în dizgrație
Parcă mă muștruluiesc
Ar fi trebuit să renunț când mi-a spus televizorul cu limbi hialine,
Tipărite cu subliminale șterse , rescrise în tonul unei pastișe,
Ca un palimpsest intr-o sticlă scăldat în marea de rude
Botezată de preotul cu antreul de blană, de o gravitate ireală.
Sub apa îmbrățișându-mă cu materne membre lipsă,
Vedeam prinse-n vitraliul topit de lumânările arctice,
Ca un mozaic combinându-se
