există Zona,
dar nu
înfricoșătorul loc
al dorințelor împlinite.
inertă,
încremenită în timp
și lipsă de voință,
imperceptibilă delimitare.
a iubi,
cât e de sincer
acest verb
și fel de a
sunt
cel care am fost,
același,
mereu la marginea lui,
nenăscutul,
capcană a urmelor și umbrelor
târzii.
uneori,
curg viu peste
dealuri,
aripile imi retează
zborul.
oglinzile nu pot
eu
și Isus cel blajin,
în minunata poiană.
El purtând înspre veșnicie
povara suferințelor noatre.
totuși,
amândoi fericiți.
împrejur tineri mesteceni
ard verde-n catedrală.
străvechea
mai simt
armătura de sârme,
gustul de formol
și de vise.
unde am fost plecat
în acești ani?
mai simt
cicatricea,
pe unde ai intrat.
mai târziu,
am primit și un nume.
existai
înainte de foșnetul mării
și pământul
nu îți știa rosti
întreg numele,
atotștiutoarea
inimii.
#
pașii tăi se plimbă prin mine
ecoul lor [încă] naște bucuria.
simți cum
inima,
abis
între a te știi aproape,
aripa
și vuietul desființării.
#
[la margini de peyotl]
am înghițit
jumătatea crudă a lunii,
putreziciunea clipelor
coboară
în ouă de vultur.
în
Holocaust (ad literam)
[I dance with angels
to celebrate the holocaust...]
copiii ard,
părinții se sting
în umbra lor.
ninge cenușa osemintelor,
a inimilor arse.
nici o
doar ochiul
poate
stinge,
aprinde,
toate focurile,
focul.
ale tale sunt
toate tulpinile, frunzele
seva lor dă-o venin
șerpilor,
incendiază cărările
ce coboară
înspre cer.
lasă
aș putea
numi
zâmbet
ploaie
soare
chipul tău
sculptat în mine
pielea
molatec gând
născut în zori
pânza fină
a rugăciunilor
inima
bate
în miez de mii
de lucruri împrejur
pasul
nu
zâmbet blând,
alungă ochiul trist din pleoapa înghețată
și vorba mea amară.
cu geana de lumină
strivește-ncet suflarea
ce caută în trupul tău incert
umbrirea unor clipe
în scrum de altă
zâmbetul interior.
un puzzle
rezolvat perfect,
fără a fi magister ludi.
stropi de gânduri
nu mai ucid clipe,
atomii nu mai rotesc lumea
în sensul invers
acelor de ceasornic.
dacă ai
SM