Pe mătușa mea o cheamă Camelia

Pe mătușa mea o cheamă Camelia Marga se întinse pe pat. Halatul de baie îi dezvelise puțin din coapsa stângă. O coapsă cărnoasă, tânără, frumoasă. Genunchiul ei cu urme de lovituri din copilărie se poate vedea foarte bine. Acum i se văd câteva fire de păr neepilate de coafeza care face ture sâmbăta pe culoarele lungi. Culoarele sunt reci. Bate vântul. Coafeza era foarte urâtă, avea mutră de capră. Coafeza avea o voce pițigăiată, de capră. I se spunea Fulfulina. Pentru că era proastă și îngâmfată. Avea în mână aceeași carte cu care se plimba de vreo două săptămâni în rucsac, fără s-o mai deschidă în ultimele trei zile. Ușa camerei se deschise deodată și se închise rapid, cu zgomot. E Maria. Maria e legată de prosopul roșu prin părul cârlionțat ca un fir de telefon. Acum atârnă de el. Vara, când soarele este în amurg, nu mai deosebești roșul din părul Mariei de roșul soarelui care arde fiecare fir de păr până la os. Osul miroase urât. Ca la un incinerator de câini morți. Vine de la duș. Dușurile sunt la capătul culoarului și nu te poți îmbrăca acolo pentru că nu-ți poți duce cu tine și săpun și prosop, plus cearceaful pe care trebuia să-l pui în gaura dreptunghiulară ce ține loc de ușă. O gaură, ca o vizuină, care te înghite de frica de a nu fi descoperită. Frica de a nu ieși cu vreo picătură de apă care să nu fie a ta și care să te îmbolnăvească de vreo boală a rușinii. Sub suflarea fricii începi să auzi mult mai bine. Auzul ți se limpezește.Vizuină cu aburi de apă călâie, în frigul ce domnește pe culoare. Când stai multă vreme sub duș, frica se așează și ea sub jetul de apă și așteaptă. Dacă vii și mâine, ea e tot acolo, te așteaptă. Se împrietenește cu tine, ca să te asurzească. Dacă strigi, Dumnezeu nu te aude atunci, aude numai apa de la duș care strigă și ea, ca să nu ruginească. Fiecare împunsătură în carnea dușului este una făcută în carnea mea. Frica e ca un păduche nichelat care dacă ți-a intrat în sânge, nu mai poți scăpa de el. Iar dacă așteaptă prea mult, face burtă și se simte învingător, apoi se preface că e mort. Culoarele au geamurile sparte de pietrele aruncate de cei care vin noaptea din discoteci. Culoarul a apărat-o anul trecut de o haită de câini vagabonzi, care o atacaseră la vreo zece metri de la intrare. Maria vorbește tare despre o carte. Am o carte în mână, pe care încerc s-o citesc de mai mult timp. Mai am defapt o nuvelă de citit. E o carte cu coperte groase, scorțate. E de la anticarul din Strada Lungă. Strada e foarte lungă. Faci cam trei sferturi de oră de la un capăt la celălalt. La un capăt este încolacită într-un giratoriu imens, cu șapte benzi, iar la cealaltă, agățată de troleibuze care electrizează aerul cu captatoarele lor în fiecare dimineață. Zilnic în stație este o femeie care adună hârtii, apoi o ia în sus pe stradă. Adună hârtii într-o altă hârtie, apoi le bagă într-o pungă. Fața femeii este zilnic luminată de un felinar. Felinarul se stinge zilnic la aceeași oră. La ora cinci. Iarna se stinge la ora șase. Ochii sunt ca floarea soarelui transformată în conopidă gri. Femeia poartă de mult timp o singură rochie. Rochia are clini. Rochia este veche, se vede cu ochiul liber, este scămoșată. Croitoreasa ei, a pus materialul pe dos. Scamele sunt mari și negre. Păsările de pe material stau acum cu ciocurile în jos, și sunt negre. Un fermoar o strânge de umeri în dreptul gâtului în fiecare zi. Negrul ochilor femeii caută lumina care se destramă în noapte de fiecare dată. Intră apoi într-un gang de unde nu mai iese decât a doua zi. Troleul întârzie de fiecare dată. Troleul are un burduf, ca un acordeon. E plin de praf. Copiii și studenții se distrează. Ei dansează dansuri eliberatoare acolo. Nimeni nu-i îmbrâncește, nimeni nu-i pune la colț pe boabe de porumb. Nimeni nu-i dă cu capul de pereții murdari de mucegai. Avem de citit și ultima nuvelă. Maria nu a citit nimic până acum. Mă bate la cap să i-o traduc eu în română, că dacă i-o citesc în franceză nu pricepe nimic și-o să pice și examnul ăsta. Maria are trei examene picate. Maria are un timbru foarte plăcut. Nu e de aici. E mai dintr-o parte de est a țării, unde limba este amestecată cu a maghiarilor de la noi. Are accent. Când am venit în oraș, mi-a spus că vorbesc ca din cărți. Eu nu făceam eforturi de a vorbi limba noastră. Mă învoiesc s-o citesc în limba franceză. Maria are picioare cu burți. Una sus mai mare și mai lăsată, cealaltă jos, ceva mai tare. La două săptămâni vine cosmeticiana și o epilează în trei locuri. Fiecare por se răscoală și atunci scoate la iveală un punct roșu. Picioarele ei și jur-împrejurul rușinii este plin de asemenea puncte revoltate și ele în stil brazilian ca și tunsoarea aplicată ei. On avait projeté depuis cinq ans d’aller déjeuner aux environs de Paris, le jour de la fête de Mme Dufour, qui s’appelait Pétronille. Pe Fulfulina o chema, defapt, Petronela. Uite și-aici una. Cred că numele sunt predestinate. Cu siguranță și Petronela asta are mutră de capră. Și voce de capră. Am observat că oamenii care poartă același nume seamănă la chip. Gândurile se suprapun literelor. Până la un moment. Apoi se agață disperate de gene, de negrul ochilor și vor să pătrundă prin gaura mică în cap. Să ciocănească de acolo. Lupta e crâncenă. Celelalte câștigă. Negrul ochilor alunecă acum pe umbrele literelor și sunetelor deopotrivă de egal, fără punct, fără virgulă. Chipul stă în lumina dungată și totul în jur dispare. Chipul ei nu mai are chip. S-a suspendat în timpul fără timp. Cuvintele s-au vlăguit. Frica răsună mai tare din ele acum. O frică mai mare ca gura sau ochiul. Mare cât fereastra. Marga nu mai are privire. ”Aussi, comme on avait attendu cette partie impatiemment, s’était-on levé de fort bonne heure ce matin-là. Je vois tante Camille dans le salon de ma mère, Emma. Ma tante Camille, elle était d’une laideur atroce.” Degete scormonesc în buzunarul halatului mov. Culoarea este ștearsă din cauza săpunului de rufe făcut în casă. Era făcut din resturi de osânze, prăjeli de chiftele, jumări fierte ore în șir cu sodă caustică. Soda îți mânca mâinileSăpunul îți mănâncă mâinile.Speli cu mâna fără mână. Scoate o țigară și o bagă între buze. La colțul gurii. O aprinde. Primul fum e foarte tare. O amețește. O bucură. O așteptare îndelungată. Nu are încredere în așteptările îndelungate. Ele nu te fac să uiți că vrei să fumezi. Și apoi fumul de țigară vine ca o lamă de cuțit care ți se înfige în piept, între sâni, apoi adânc în plămâni, în lumina ochilor care se agață cu înverșunare de gene. Acolo, în lumina ochilor oamenii au țară, au căldură în oase. Nimeni nu are încredere în nimeni. Oamenii au doar vecini. Madam Popa era o vecină a noastră. Popica. Venea mereu după un pahar de ulei, o cană de zahăr, o cană de orez. Acum ajunse la muc. Fumul devenise fierbinte ca aerul deșertului algerian. Flacăra îi ardea gâtul și respirația. Și pielea degetelor. Acolo îi creștea o plantă de tutun galben maronie. Planta devenea mai viguroasă cu fiecare fum tras în plămâni. Floarea de tutun râdeade putereaei. Doctorul îi spusese că are laringele iritat. Fumul era filtrat de trei ori înainte de a intra în plămâni. O dată de filtrul țigării, apoi de limbă și papilele ei, apoi de perii de pe nas și apoi iar în gură. Între gură și nas se forma ca un drum de șine de cale ferată de fum fierbinte. Ca fumul de la melană. Fumul acesta atrăgea țânțarii în roiuri. Era un genocid în fiecare seară pe tavan și pe dulap. Încă se mai pot vedea urmele sângerii. Și pe balta dinspre câmpie. Acolo pescarii pescuiau în fiecare zi umbre de sălcii. Ele nu se scufundă niciodată. Sunt împrumutate bălții. În fiecare noapte dispar, în inima lacului. Iasma Bălților le cere. Sălciile o lasă pe iasmă să le umble astfel prin pântece. Iar pescarii ies, o dată pe zi, la amurg, cu iarbă înecată în undiță și cu hainele celor uciși de ape. Sau altfel. Unii sunt uciși deși trăiesc și îi vezi în fiecare zi traversând strada. Sau vorbești cu ei la telefon. Iasma le cere înapoi și atunci pescarii le aruncă înfricoșați de unde le-au pescuit. Își scuipă în sân. Își pun undițele pe altă piatră. Toate pietrele sunt desculțe și flămânde. Din tălpi până în moalele capului. Bătăile ceasornicului din biserica cu cupole aurite din Piața Mare le atârnă de limbă pescarilor pietrele flămânde. Pietrele sunt grele pentru toți și nevorbite. Privirea Margăi cade mică pe obiecte din cauza luminii care stă în capul oaselor și a celor doi plopi care nu mai stau cu susul în jos acum. Coroana lor nu mai e un plug care trage brazde adânci în ea. Oasele feței i se zbat ; urechile îi ard. O muscă bâzâie. Se așează pe coapsa ei dezgolită acum. O gâdilă și o scârbește. Muștele sunt irizarea mizeriei. Și gândacii. Și manipularea. Nu înțelege nici azi de ce. Trage un pod de palmă muștei. O amețește. Îi smulge aripile și o face mușuroi. O pune pe glaf. Apoi pe pervaz. Se așează din nou pe pat. Impasibilă. Se ridică din nou. Maria e mută de ceva vreme. Știe că e mai bine să tacă. Marga se ridică. Apucă un ruj. Se rujează. E roșu foarte aprins. Ca sângele proaspăt. Tânăr. Răscolește pe raftul cu săpun și scoate mașina de tuns a lui Paul. Mașina trage brazde adânci, până la piele în părul blond verzui al Margăi. Ar vrea să găsească inima pământului și s-o smulgă, să nu mai stea ca un iepure. Ochii se deschid la maxim, iar oglinda o ajută să primească o rază piezișă ce cade din burta cerului. Ca un tăiș de briceag. Ca un ger. Gerul taie frunzele dintr-o dată. Se trec în moarte. Ca-ntr-un accident. Într-o singură noapte se poate muri definitiv. Albastrul lor gri devine livid. E ca un iepure care simte inima pământului zbătându-i-se-n tâmple și apoi mutându-i-se-n ochi. Ciocane groase îi moaie genunchii cu lovituri de cântec pionieresc cântat în difuzor. Frica îi este prietenă devotată. Și-a jurat că n-o să mai lase ziua să-i răscolească în gânduri. Urăsc ziua ! Urăsc ziua ! Din gurile lor curgea lapte și miere. Apoi un juroi de puroi. Mâna îmi pornește ca împușcată la start și acoperă suprafața oglinzii cu sângele tubului. Mă durea oglinda asta până în pântece. Apoi am urlat atunci. Ce nu mi-a putut fura, mi-a interzis. Plopii îmi sunt martori. Ploaia se ținea după noi călătorind o dată cu noi. Tăcerea de după schimba fiecare chip, schimonosind imaginea mea despre fiecare în parte. Fâlfâia pe la colțurile blocurilor de parcă era o fustă franjurată umflată de vânt. După jumătate de oră nedovedită de soare, devenea obraznică și ostentativă odată cu florile care creșteau pe niște tulpini lăptoase verzi albastre. Lapte amar și prefăcut. Își întindeau brațele tot mai mult sprijinind zidurile blocurilor și nu se tăiau în cioburile geamurilor sparte. Se îngrețoșau de mizeria azvârlită din balcoane din care râdeau capete de zorele albastre și pestrițe. Zorele perfide de seri albastre prefăcute. ”Plus tard, j’ai entendu la vieille servante dire que mon père avait épousé ma tante Camille que je croyais morte.” Ușa de la intrare a blocului se închide brusc. În ea cad uniformele din lemn înconjurate de flori de ceară. Uniformele saltă în geamul care face lumini și umbre de la pocnitura închiderii ușii grele de fier. Florile miros a fier. Revăd uniformele din lemn nebăițuit în fața blocului umblând prin cartier pe bulevard. Trec prin fața magazinului de pantofi, unde focul flăcării de lipit pantofi mușcă din pielea moartă a încălțării. Cizmarul este cu ochii pe geamul lipit cu bandă de leucoplast cu rivanol care îngălbenește figurile celor de dincolo de geam în dungi. Tot orașul îmi apare acum dungat. Îmi plac dungile. Lumini și umbre. Îmi plac. Iubesc dungile. Croitoreasa profită. Fură două cuie și un borcan de prenadez pe care le vâră sub fuste. Pe mătușa mea o cheamă Petronela, nu Maria, pe mătușa mea o chema Camelia. Umbrele plopilor îi împarte în două lumina ochilor Margăi. Ca un tăiș de briceag.