Un pas spre valea trecută,
O viață neconcepută.
Mă poartă, culcată în palma ta
și mă aruncă în prapastia infinită;
În rece.
Cuvintele tale
Trec neascultate
și mă întreb oare e o iluzie?
Oare e
Gingașă melodie,
Ce îmi spui tu mie?
Că soarele răsare,
Când umbra lunii tresare,
Iar pe câmpuri în depărtare,
Văzurăi balta cum se prelungea în mare?
Te cânt în neștire
Încercând să nu îmi pierd
Noi suntem gererația cu telefonul în mână,
Noi suntem dezamăgirea, regretul,
Generația rebelă,
Născută și scufundată
În bucuria posibilităților nesfârșite.
Suntem generația
Cum ar fi să te lași?
De mine, de ea, de tine.
Să te trezești, să crești
Lângă trepți, aceiași ceașcă de cafea
Cu touch de migda.
Dar, în dimineți diferite, când soarele
Dinspre apus
Când picurii de ploaie
Se izbesc de roșeața chipului tău,
Plâng de zori canariile în cor,
Așteptându-te să renaști
Într-o vietate sortită a supraviețui
Miresmei ce se lipește de mâna mea
Flora din clepsidra noastră a ruginit
de prea multe ori,
Iar șuvițele tale se leagănă în ruptura amurgului,
privit din ipostaze paralele.
Pierd noțiunea culorii,
Iar repausul, își schimbă
Căutând liniștea de mult pierdută,
Amprenta mâinii tale reci se resimte.
O amintire aruncată, de către un vânt,
Al cărui suflu e mult prea trecător.
Lumea mea e împărțită în două...
Tu ești a
