Seara se așterne tăcută.
Păsări de noapte se aud în depărtare.
O trestie
Se leagănă îngândurată.
Păpurișul dansează în bătaia lină a
vântului.
Doar lacul freamătă ușor
Încrețindu-și fruntea
E-n toamnă ceva anume.
Privesc cum mor florile verii,
Cum cad frunzele toamnei în
fiecare an.
Pe-ntinsele pămînturi se aștern
frunze ruginii.
Mi-acopăr cu năframa fața-ntristată.
Îmi pare
Să vină iarna în străluciri de nea.
Vă tot rechem vestitori cerești …
Gândul că ninge nu-mi acoperă
tristețea acestui anotimp;
Cad zăpezile neiertător
peste orașe, sate, câmpii.
Pe străzi e
Mă-nvăluie atât de mult dorul de Tine,
Doamne !
Mi-e sete de apa trupului Tău
Potolindu-mi gura uscată de boală.
Lasă-mă
Să mor în brațele Tale.
Simt
Că vin la Tine cu fiecare zi a
Te privesc cum vii din lumi de vis;
de fericire nepământeană.
Fruntea îți este învăluită în lumini albe,
necreate.
Pașii Tăi te duc pe un drum al
suferințelor de neimaginat;
Tălpile Tale
Păsări de noapte se aud în
depărtare.
Un murmur slab te face
să te-nspăimânți de el.
Se leagănă o trestie plecată.
Păpurișul se mișcă
în bătaia lină a vântului.
Apa argintie e albită de
anii
