Plamadind taina mugurilor lunii

Mă pierd peste vulturii pustiei și cioplesc din lutul furtunii cu dalta privirii la sânii pa care mă voi odihni, zburându-mi de la umăr toate ploile, mă detun peste toamna desculță și devor trupul de care mă-ascut de solstițiu...In spațiul dintre pasăre și trupul ei ploaia se mepris în flacără, flacăra se sirnum în eoni mai goi în brațul lor, toți zeii cetății în horă, mai dezgoliți la tâmple, mai umezi la cearcăne, împovărați de verbul merilor.

Ea sculpta spațiul dintre merii livezii din Paludes cu jarul ideii se răni în umbră, temându-se de lupul sterp al pescarului surd în pumnii beznei, se arcui absurd săgeții nimfe și se înfipse-n taina mugurilor lunii, unde harpe, ruine și cuțite își împrumută apostolii otrăvindu-se cu râsul Evei.