La Capătul Crucii

Aseară au venit doi oameni cu niște lopeți și m-au dezgropat pentru a nu știu câta oară. M-au scos din tărână, dintre ai mei, m-au învelit în plastic și m-au aruncat într-un portbagaj. Timpul începuse să treacă și pentru mine ca și pentru cei care ma dezgropaseră; am început să amețesc, iar când portbagajul s-a închis am leșinat. M-am trezit într-un parc, îngropat din nou. Simțeam prezența vechilor prieteni, a viermilor, a larvelor, a melcilor de pământ care afânau țărâna în jurul meu si care îmi dădaeau un sentiment de siguranță. Mă resimțeam încă după ultima dezgropare, rădăcinile îmi erau tot amorțite, iar frunzele începuseră să mi se ofilească. Cu toate acestea fotosinteza revenise la normal. De-abia acum aud murmurul a sute de mii de voci de oameni, vocile celor care au inventat timpul…ca să întârzie, vuietul milionelor de mașini, al sutelor de trenuri subpământene, al zecilor de milioane de inimi care bat incă unele pentru altele sau numai pentru ele însele. Mai aud un murmur foarte slab, sugrumat, dezamăgit si resemnat, cel al copacilor din parc. E șoapta unor deținuți ce vor să evadeze: Nu mai suntem demult lemn pentru cruce! (va urma)