Scrisoare deschisă a locatarului (condamnatului) de la etajul 105

Am visat, sau poate nu. Era Anul Domnului 2011, sau poate 2012... Anotimp, probabil unul sumbru, al unei vine „scăpate”, trăgându-mă pe roata comună a neiertării, dată precum se vede, nu numai lui D. Stănculescu. „Cazul”, gravitatea acestuia, eventuala „victimă”, sau păzește-ne Doamne „victime”, Curtea și ai ei Judecători, rămân în ceață, densă și impasibilă. Verdictul mi-a rupt epoleții dreptului de sălășuire la nivelul prealabil superior al blocului Agonia, Aleea Literaturii, alocâdu-mi o garsonieră cu comfort redus, la etajul 105. Da, da, am apelat; o Curte de Apel mi-a promis o reconsiderare ceva mai imparțială decât verdictul inițial, a jalbei, rămasă însă și ea, în aceeași ceață densă și comfortabilă probabil, a facerii de nimic. Aferim, sunt obișnuit cu nefacerea, și slavă Domnului, la etajul 105 locuiesc probabil, destul de singur; aer mai am, ibricul, cafeaua, ceaiul și trabucurile cu vapori de ifose Cubaneze au piedestalul lor, etajele superioare lipsindu-mi doar pentru măruntul magazin de cadouri, pe care-mi făcea plăcere să le trimit celor ce scriau tuturor, dar uneori doar mie, în zvâcniri de „minte, inimă și literatură”. Dacă administrația blocului ar găsi „vina”-mi primordială (în afara celei de naștere), „dosarul”conținând numitul „sacrilegiu” și verdictul inițial, poate după un deceniu de absență mi-ar putea considera condamnarea ca ispășită, aprinzând împreună cu mine acum, ‘nainte de Ziua Morților, lumânarea comemorării unui „păcat” care mă ține de-atunci, locuitor al etajului celor trași pe roata celor care judecă și pedepsesc, pentru că pot. Cum am scris însă în preambul, s-ar putea să fi fost doar un coșmar... 30/10/2022