Poezie

Umor altoit

1 min lectură·24 mai 2021

Mediu

M-am trezit într-o noapte din somn,

în vis,

se făcea că mi-am smuls rădăcinile

în staţia Dej Călători,

soarele era negru, iar luna străngea

de pe peronul cu oameni supărări,

din eclipsa soarelui trecut-

mângâi şi eu rădăcini uscate

apoi caut rosturi printre oamenii gri

ascunşi şi ei în adâncuri de vagoane.

Dintr-o clipă în alta, pe osiile primului

tren sosit cresc case noi,

cu vameși, cărora le e frică să coboare-

din podul gării, grăbit împletesc

în pene de porumbei rătăcite,

peroane înalte.

am cerut azil pentru o noapte, din paleta

mai marilor gãrii

cerșind liber pădurii în a ei casă să

crească,

din colivii și difuzoare stricate

toate păsările cerului oprite în

stația Dej Călători

să le calce pridvorul,

să nu mai ceară azil, nici mas

de o noapte,

doar pădurii virgine-

adorm visând rădăcini, pod

pădurilor păsări.

În cinci minute pornește trenul

de la linia cinci cu cinci vameși,

și-n coruri, ecoul înfrânt cândva

răsună: treziți-le'n șoapte!

Poftiți, zburaţi din poduri de gări

și vagoane, păduri vă aşteaptă,

peronul e sub dealul cu flori și

rădacini de altoi vor crește'n pădurile

toate.

00692

Roman Liviu. “Umor altoit.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/roman-liviu/poezie/14155669/umor-altoit

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.