Poezie
Realitate...
1 min lectură·
Mediu
Respir adânc pământul ce mustește
De mult, mult preaplin primăvăratic
Și-atunci simt cum inima înnebunește
Preaplinul inimii în anotimp tomnatic.
Și-au deschis porțile în ură norii
Cadența strigă, urlă ritm neacordat
Mă-nvăluie în noapte adânc fiorii
Că-i primăvară, și timpul l-am uitat.
Privesc cu nedumerire ceasul cum bate
Văzut-am ieri ce nu credeam vre-odat.
Trecute timpuri pe albe fețe perindate
Cu ele pierdute nume, unde să le cat?
Blona, zâmbea odată, de mânecă m-a tras,
O știu, dar cum îi spune? e ea, și-ntreb,
Și nimeni nu-mi răspunde...ce a rămas?
Doimi trecute, și, legături înjgheb...
Colo,surâde blând, cel ce oase repara,
Mă pupă, îl pup, și-l strâng la piept,
Pe cea de-alături, desigur soțioara
N-o recunosc, cu ea timpul a fost nedrept.
Din norodul îndurerat, un cap mai sus
Mi se înclină, îl recunosc, îi știu și nume
Nu l-am văzut de ani zeci, și urme au pus,
E încă frumos, cu zâmbete...brume.
Și curios, pe mine toți mă recunosc,
Și-mi spun pe nume, nu m-am schimbat
.....................................
.......................................
Mă-ntorc la astă crudă, reală prezență
A timpului ce nemilos s-a scurs
Inima-mi trezește din a ei ansență
Și-ți dau dreptate, că te-ai oprit din mers.
001917
0