Curajos ca ostașul sovietic

După cel de-al doilea război mondial, prin anii ’50-’60, se știe că în România erau foarte la modă, mai ales în rândul copiilor și al adolescenților, filmele de război sovietice. O astfel de producție era planificată să ruleze, într-o după amiază, și la Tabăra de Pionieri și Școlari din frumosul orășel montan Brădet, iar copiii au aplaudat frenetic la anunțul făcut de profesorul instructor. Andrei era deja, cu câteva minute înainte, în sala de festivități și urmărea entuziasmat pregătirile pe care le făcea proiecționistul. Copiii intrau, care alergând, care alene, unii discutând între ei impresiile de la celelalte activități, alții tăcuți. Andrei îi urmărea pe toți cu privirea până își alegeau rândul pe care urmau să intre. Spera, din tot sufletul, ca în fața lui să nu se mai așeze vreun vlăjgan, ca acum câteva zile, când a văzut doar frânturi din film. Și... a avut noroc, mai mare chiar decât se aștepta: scaunul din fața sa a rămas neocupat. A început filmul. Andrei urmărea înfrigurat acțiunea, având capul sprijinit cu bărbia pe speteaza scaunului liber din față. Pe ecran, eroul principal se retrăgea după o acțiune temerară, în care a dejucat planuri importante ale cotropitorului hitlerist. Aici, trebuie să facem o paranteză, să explicăm că, de regulă, ostașul erou sovietic era prezentat în filmele de epocă în două mari ipostaze. Pe de o parte era acel erou care alegea să moară la sfârșitul filmului, „sacrificându-se” pentru o cauză nobilă (distrugerea unui obiectiv important al inamicului, bararea înaintării cotropitorului, salvarea vieții mai multor tovarăși de arme etc.) și, pe de altă parte, era ostașul care nu se lăsa doborât nicicum, adică era împușcat și bombardat din toate pozițiile, cu toate categoriile de armament, din aer și de pe uscat, cădea, se ridica, iar cădea, spectatorii credeau că va muri, dar el se ridica, mai secera cu automatul vreo 20-30 de dușmani ș.a.m.d. În filmul pe care îl urmărea cu sufletul la gură Andrei era exact tipul celui de-al doilea ostaș erou. După cum spuneam, Sașa, ostașul sovietic, se retrăgea glorios, când deodată se înalță pe vârful ambelor picioare și cu capul dat pe spate, se întoarce puțin, cade secerat și urlă: - M-ai împușcat pe la spate, mișelule! Hitlerist nenorocit! Au!! Exact în acel moment, un copil întârziat se așază în fața lui Andrei, partea mobilă a scaunului se rabate din poziția inițială și îi prinde lui Andrei degetele între placa de la șezut și stinghia de la spătarul scaunului. - Au!!! – strigă și Andrei, odată cu Sașa, eroul pozitiv din film. Imediat, din sală au răsunat râsete și apostrofări de toate nuanțele: - Măi copile, tu ești chiar prost, suntem la film, Sașa este de fapt un actor, nu-l doare nimic, se preface, ca orice actor! Între timp, Sașa se ridică, trage o rafală spre urmăritori, dar în aceeași secundă este din nou secerat de vreo 50 de gloanțe de mitralieră trase de cotropitorii hitleriști. - Ridică-te! – strigă din toate puterile Andrei. - Băi, nu a murit de-adevăratelea, așa se întâmplă în film și s-ar putea chiar să nu moară nici în film, stai liniștit! - Ridică-te, mi-ai prins degetele!!! – urlă Andrei care, având ambele mâini blocate, nu putea decât să zbiere. De data aceasta gluma se încheiase, chiar și profesorul, care nu intervenise până atunci, a venit să vadă ce s-a întâmplat, l-a dus pe Andrei la infirmerie, a stat până asistenta l-a tratat cum a știut ea (comprese cu apă rece și algocalmin) și, la plecarea spre sala de mese (filmul se terminase și urma cina), privind la degetele umflate și vinete ale copilului, îl încurajează: - Andrei, tu ești pionier deja de doi ani, sper că o să treci cu curaj peste acest incident. Gândește-te cât a suferit Sașa, eroul filmului de astăzi, pentru a-și elibera țara de cotropitori. De asemenea, știi că în războiul antihitlerist au fost răniți atâția și atâția ostași români, ca să nu mai spunem de cei care și-au dat și viața pentru ca noi, cei de astăzi, să trăim într-o țară liberă și înfloritoare. În ilegalitate, comuniștilor li se smulgeau unghiile, li se zdrobeau degetele cu cleștele ca să-și trădeze cauza, dar ei rezistau. Vasile Roaită, care era utecist și avea doar cu câțiva ani mai mult ca tine, a murit - știi bine - ca un erou. Așa că, niște umflături la degete, cum ai tu, sunt o joacă de copil! - Așa este tovarășe profesor, aveți dreptate, o să suport durerile fără crâcnire, la fel ca ostașul sovietic și ca ilegaliștii români! Peste trei-patru zile Andrei nu mai avea nimic la degete, dar pansamentul l-a păstrat cât a durat tabăra, adică încă două săptămâni.