Dumnezeu in oglinda

DUMNEZEU ÎN OGLINDÃ

Dintotdeauna oamenii au dorit să-și imagineze divinitatea

Au încercat diferite chipuri, au alergat după năluci efemere

Departe de ei și de lume, au căutat lumina și viața,

Deși adevărata lumină se afla aproape de ei, chiar la tot pasul

În propria lor ființă și-n tot ce-i viu pe-acest pământ.

Așadar căutat-au în zadar, și ceea ce găseau era departe de așteptările lor

Și asta deoarece credeau cu tărie în propriile lor născociri, în propriile lor fantezii.

Adevăratul chip al divinității rămânea însă ascuns privirilor celor neștiutori, chinuiți de himere și vise.

De ce oare se-nșelau amarnic în sincerele lor căutări ?

De ce imaginile lor vor fi fost lipsite de viață și duh ?

Poate că sună absurd, poate că nu-i de crezut, poate…

Dar în zarea nemuririi, aproape de marginea tăcută a universului, spațiul și timpul se dilată, distorsionând Până și Chipul celui fără de Chip, Lumina fără de întuneric, Viața cea fără de moarte, icoana celui ce desparte, Ziua de noapte, Viața de moarte, Întregul de parte.

Când privești spre Dumnezeu, când te afli singur în față-i, tu chip de lut nenorocit și palidă imagine-n oglindă a celui nepătruns, când crezi că poți cuprinde Prin cuvintele tale neroade, Absolutul

Când crezi că poți vedea printr-un ciob, Infinitul

Ori vrei să surprinzi pentr-o clipă, Nenumitul

Și vrei să cunoști dintr-odată, Negânditul

Atunci, te-nșeli amarnic, iubite om nevolnic

Și faci ca să transpară în lume, spiritul demonic.

E greu, dar nu imposibil, să pătrunzi pe cărările Abrubte ce urcă înspre Infinit, și totuși nu pierde Speranța,

De-ar fi imposibil, atunci totul ar fi în zadar

Totul ar fi deșertăciune. Dar nu, există un sens

Iar acest sens, nu poate omul să-l găsească

Decât în sine însuși, și fiecare adevăr descoperit

Prin trudă și jertfă, chiar dacă nu-i supremul Adevăr

Cu toate acestea-i hrană și balsam sufletului său zbuciumat.

Ciudată ființă izvorât-a din suflarea dătătoare de viață, a bunului demiurg, Ciudată ca însăși Creatoru-i

Ce-i de-te chip dintrânsul, suflare din propria-i suflare.

Iar omul, pe lângă toate aste minuni, primit-a în dar

O sacră misiune, să ducă începutul său înainte

Să recreeze o lume, din propria-i strălucită minte

Să împlinească iar mai apoi să desăvârșească opera,

Opera începută de Creatorul său, să-i dea chiar sensuri noi, și în cele din urmă să ducă mai departe

Până-n întunecata zare, mesajul său nemuritor, ce pururi rămâne-n inimi oare ?

Sau se va fi pierdut odată cu pierderea inocenței și a copilăriei,

Ori va străpunge veacurile cu a sa tainică chemare

Spre Ceruri, spre Eternitate, căci Dumnezeu tu ești.