Poezie
Peregrin spre Absolut
1 min lectură·
Mediu
PEREGRIN SPRE ABSOLUT
Rănit cumplit mi-e sufletul iar gându-mi răscolit
Adânc chiar din străfunduri mă simt acum golit,
Uitat-am de vreodată pe cineva-am iubit
Sunt trunchi uscat și veșted de frunze dezgolit.
Uitarea așternută-i pe sufletu-mi pustiu
Ce-am fost, ce sunt și fi-voi cum oare să mai știu ?
Secat pe dinăuntru sunt mort ori poate-s viu
Ce-am fost putea-voi oare vreodată să mai fiu ?
Nimeni nu mă cunoaște, de nimeni n-am habar
Străinu-mi-s de mine și mă caut în zadar
Pierdut sunt pe vecie cu sufletu-mi cobzar
Plângând singurătatea-mi pe strune de coșmar.
De unde vin și unde aiurea voi pleca
Ce sunt, de ce, și care-i rostul să-mi spună cineva,
Sau cine a hotărât că eu voi exista
Hazard, fatalitate, destin sau altceva ?
Prin sufletu-mi pustiul umbla-voi nesfârșit
Găsindu-mă pe mine pierdut în infinit,
Știa-voi atunci Doamne, ce sunt și ce-ai voit ?
Cumplitu-mi dor de mine avea-va un sfârșit ?
Singurătate oarbă m-apeși ca un blestem
Prin ploi de lacrimi Doamne, la mine eu te chem.,
S-a reaprins scânteia ce-n suflet mi-ai sădit
Știindu-mă pe mine, Doamne, pe tine te-am găsit.
001455
0