Poezie

Peregrin spre Absolut

1 min lectură·16 iunie 2001

Mediu

PEREGRIN SPRE ABSOLUT

Rănit cumplit mi-e sufletul iar gându-mi răscolit

Adânc chiar din străfunduri mă simt acum golit,

Uitat-am de vreodată pe cineva-am iubit

Sunt trunchi uscat și veșted de frunze dezgolit.

Uitarea așternută-i pe sufletu-mi pustiu

Ce-am fost, ce sunt și fi-voi cum oare să mai știu ?

Secat pe dinăuntru sunt mort ori poate-s viu

Ce-am fost putea-voi oare vreodată să mai fiu ?

Nimeni nu mă cunoaște, de nimeni n-am habar

Străinu-mi-s de mine și mă caut în zadar

Pierdut sunt pe vecie cu sufletu-mi cobzar

Plângând singurătatea-mi pe strune de coșmar.

De unde vin și unde aiurea voi pleca

Ce sunt, de ce, și care-i rostul să-mi spună cineva,

Sau cine a hotărât că eu voi exista

Hazard, fatalitate, destin sau altceva ?

Prin sufletu-mi pustiul umbla-voi nesfârșit

Găsindu-mă pe mine pierdut în infinit,

Știa-voi atunci Doamne, ce sunt și ce-ai voit ?

Cumplitu-mi dor de mine avea-va un sfârșit ?

Singurătate oarbă m-apeși ca un blestem

Prin ploi de lacrimi Doamne, la mine eu te chem.,

S-a reaprins scânteia ce-n suflet mi-ai sădit

Știindu-mă pe mine, Doamne, pe tine te-am găsit.

001.466

ROBERT TRIF. “Peregrin spre Absolut.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/robert-trif/poezie/4180/peregrin-spre-absolut

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.