Cantecul Supraomului

CÂNTECUL SUPRAOMULUI

În astă lume loc de mine nu-i

Ci eu mă simt mereu al nimănui

Un pelerin spre Absolut, un trecător spre nicăerea

Al vieții nepătruns mister, nu-i voi găsi nicicând menirea.

Așa grăit-am eu atunci când nu știam ce-i fericirea

Acum însă pot să strig : cel mai de preț e nemurirea.

Am pribegit pe aspre căi până a atinge măreția

Acum cobor la voi prin văi din întuneric să v-aduc lumina.

Cel înțelept în început sfârșitu-l vede

Îmi glăsuiau odată acele sfinte Vede,

Dar de-un început acum nu pot să-mi amintesc

C-a existat vreodată nu pot să mă gândesc.

Pe-un munte vechi și sacru, în liniște și-n frig

Eu șed stăpân de veacuri și moartea vreau s-o înving.

În peșteră, în stâncă, făcutu-mi-am cămin

Deasupra creștetului meu e doar cerul senin.

Ce-mi pasă atunce mie de aste începuturi ?

Când pentru mine toate aceste sunt nemicuri,

Au tot nu înțelegeți că eu nu sunt ca voi

Făcut doar din rebuturi, din apă și noroi ?

Ce-mi pasă atunce mie de stirpea lui Adam ?

Căzută demult pradă mândriei lui Satan,

Când eu sunt Supraomul cel veșnic ne-nfricat

Ce astăzi vrea să strige : eu sunt eliberat…

Adunătură de mișei, proroci vestiți și farisei lipsiți toți de-o voință,

O, bine a zis cel ce a zis, că-n lumea asta totu-i Suferință,

Dar eu deschis-am omenirii calea, spre cele mai senine zări – prin umilință

Și tot eu v-am făcut apoi, să deveniți titani sau falnici zei – prin jertfă și credință.

Dar poate mă veți întreba cândva ce-nseamnă aste cânturi ?

Cum poate umilința și mândria să stea-mpreună în aste imnuri ?

Cui să jertfiți tot ce aveți, cui să jurați credință ?

Că ce-ați avut și ce-ați pierdut prin toată astă pocăință ?

Vă voi răspunde neîntârziat și răspicat așa cum mi-este felul :

Lui Dumnezeu Adevărat să-i dăruiți a voastre inemi

Și nu uitați că-n fața lui sunteți ca niște nimeni,

Plini de iubire apoi să fiți și s-alungați acea slavă deșartă

Și prin voință și curaj să fiți apoi stăpâni pe-a voastră

soartă.

În fața celor ce-au slujit minciuna, ura și trădarea, să nu îngenunchiați

Ci pentru cinste, onoare și virtute, de-a pururi să luptați.

Priviți acum la mine oameni, eu sunt nemuritor

Și-n zboru-mi către astre etern învingător,

Slujit-am adevărul cu ale sale arhetipuri – Iubirea, Arta și Frumosul, ce minunate-s aste chipuri.

Au fost naintea mea o seamă de-nțelepți, ce-și lăudau cu râvnă a lor învățătură

Dar eu vă spun c-aceștia toți în fața mea, nu fac decât o jalnică figură.

V-au spus că Dumnezeu e mort și-n locul lui nu s-au sfiit deloc, să-nalțe egoul lor drept idol

Dar eu vă spun că Dumnezeu e viu și-nvățătura lor

scornită-i de întunecatul diavol.

Lipsit de haruri și voință e-n agonie omul vechi

Și-n urma lui lăsa-va o crudă amintire,

Dar din cenușa-i falnic va renaște – El, Omul nou

Cel zămislit din foc și din iubire.

Pe fruntea-i naltă ce-o redică triumfător la ceruri

Se află înscrisă-i Steaua Izbăvirii

Ce cu-al ei nimb de raze va străluce-n glorii

Eterna Cruce a Mântuirii.

Vă las ca testament dorința de-a cunoaște, ce singură

Elibera-va din robie

Pe toți acei ce-n strașnica orbire, n-au vrut a ști că

Dumnezeul nostru e iubire.

Să fiți neîndurători cu răul ce-ncepe a prinde-n sufletele voastre rădăcină

Și să sădiți în inimi sămânța de lumină, ce-o reaprinde iar în voi scânteia cea divină.