Tristetea-mi metafizica

TRISTEÞEA-MI METAFIZICÃ

Odată cineva mă întreba :

„ Ce te-a întristat mai mult vreodată ?

Pentru ce ai plâns ? Ce te bucură mult știu,

Revărsarea purității, înțelepciunii, frumuseții…\"

M-a întristat foarte tare faptul de a vedea

Căscându-se o prăpastie de netrecut

Între lumea reală și cea ideală,

Între ceea ce doream să fiu și ceea ce eram de fapt.

Astfel am ajuns să mă lovesc de misterul neelucidat

Al dualității universale, de care ne lovim neîncetat

La orice pas pe care încercăm să-l facem noi oamenii

Biete trestii gânditoare, cum bine ne numea Pascal.

Cum ar putea cineva dezlega misterul acestei minuni a lumii – Omul,

Această ființă ciudată în care se întâlnesc deopotrivă

Cele mai sălbatice instincte animalice

Cu cele mai înalte și mai alese virtuți:

În care parcă dinadins înger și daimon își dau mâna

Ca prin îmbrățișarea lor extatică să se desăvârșească

Suprema operă artistică a marelui Arhitect divin.

Acesta e abisul în care căzut-am și eu, la fel ca primul om, cel făurit din lut și-nsuflețit de ziditorul suflu al

Bunului demiurg.

La fel ca tine, Adame, eu glasul spre ceruri îl redic

Iar cu o mână-mi șterg o lacremă ce-ncepe a-mi se prelinge pe obraz.

O, da bătrâne meșter, la fel ca întâia oară istoria se repetă, sub ochii tăi tăcuți și blânzi deopotrivă.

Căci și eu pentru-o clipă mușcat-am din blestematul fruct, al cunoștinței binelui și răului.

Da, Doamne, căci lacremi de sânge-mi picură

pe-obraz,

De valul credinței în tine mă simt ca purtat în extaz,

Și totuși nu te-am găsit nicăerea

Deși tu ești pretutindeni, și-mi ști doar durerea,

Aș vrea să-mi cunosc doar menirea

Și scopul acestui mister al dualității universale

C-aceasta-i tristețea-mi metafizică.